Cronica Cenaclului

•Decembrie 4, 2010 • Lasă un comentariu

                                              

Nicoleta Balazs

                             Zgomot de răsărit

           Tot mai dormi frumoaso? De ce ai dormi acum? Tu nu poţi săruta dimineaţa? Nu poţi cânta florile? : florile cântă pentru tine. Nu simţi? Trezeşte-te înger… adulmecă mireasma. E vals. E vals şi-n mintea ta : ridică-te, dansează. De ce nu calci cuvintele? De ce le mai asculţi? Toate regulile, toate vorbele sunt neînsemnate acum. Uită-le. Uită de tot şi de alte… nimicuri. Uită de ce vei avea şi ce n-ai avut vreodată.

       Frivolă fiinţă, ce gândeşti? Ce dorinţe-ascunzi sub plapumă? Spune-mi! Ţi-e teamă? Dezlănţuie-te! Încalcă-le odată! Amintiri nesăbuite, gânduri siropoase… de ce n-ai avea şi tu? Nu îţi imaginezi? Câtă armonie, euforie, iubire în totul… ar fi?

      Zâmbeşti în somn acum… ştiai? Cât de senzuală eşti atunci când involuntar faci asta, de nervi. Detaşează-te de timp. Tranşează, disecă, dezbină secundele în mii şi mii de cuburi din gheaţă. Topeşte-le în clipe şi lasă-le să curgă, şi lasă-le să-ţi umple cutiuţa cu pozele ce-atât de amorţite chipu-ţi încreţesc. Strălucesc smaraldele când văd apusul şi marea şi el. Înlăcrimatele gânduri se scurg pe-obrajii tăi dulci. Ascunde-le fiinţă, aşează-le la loc şi-nchide cutiuţa. Developează noi dorinţe ş-agaţă-le de inimă.

     Ochii tăi verzi s-au mai domolit. Nespusele vorbe,  buzele – nisipuri mişcătoare îţi  sunt. Ţi-alunecă roua-n prăpastie. Oh,  tu dulce vietate, gustă : trezeşte-te! Nu vezi? Şi orele sunt      supărate.

     Tot mai dormi frumoaso? De ce ai dormi acum? Tu nu poţi săruta dimineaţa? : ea te sărută       pe tine. Ea te sărută pe frunte şi-ţi mângâie părul; ea te sărută pe mână şi pe inel…Petec de raze pe blugii tăi rupţi – urme lăsate de soare. Cearşaf adunat între picioare – zgomot de răsărit.  Pernă mototolită –  nimic  Nu mai visezi la nimic. Amintirile nebune îţi fug de sub tălpi… rămâne apusul şi marea şi el şi-al tău corp fără de suflet. A plecat cu ele, cu amintirile tale. Fântână fără de apă nu te întrista: momentele apuse sufletul-ţi întoarce. Priveşte la bolta cerească şi scaldă-ţi ochii-n ea.

–   Tot mai dormi frumoaso?

 –    Mm. De ce ai dormi acum? : acum este treaz pentru tine. Parcă sedată încerci să te ridici. Profunzimea uşor dispare.

–    Trezeşte-te, e târziu.

     Ascunde lumina ce-ţi pică pe faţă .Ofilesc şi secundele cât mai aşteaptă? Ei? Cât mai aşteaptă?

–  Ei cât te mai aşteaptă?

–    Mm nu…

     Adie inocenţa primăverii prin buclele tale blonde. Suflă încet cireşii, grădina… pe gât, deasupra aluniţei tale mari. Şoaptele florilor încă le mai auzi uşor… Trezeşte-te înger… adulmecă mireasma:

–    E vals.

     E vals şi-n mintea ta : ridică-te, dansează. De ce nu calci cuvintele? De ce le mai asculţi?

Toate regulile, toate vorbele sunt neînsemnate acum. Uită-le.

    Perdea de lumină. Zgomot surd în capul tău:

–    Te aşteaptă demult, să ştii că…

     S-a  pierdut sunetul şi tot ce a fost  învăţat până acum s-a alterat. Priveşte fiinţă la valuri. Adu  înapoi Apusul şi Marea şi El. Pături de poveşti îţi învelesc pleoapele. Pe perne de gene scorojitele clipe-ţi adorm. Iubitele stele tu cheamă-ţi. Unde e noaptea? Unde e seara? Unde-i apusul şi marea şi el…

–    Mm… nu!

     Unde-i luna cu-ale ei petale. Cu a ei risipită culoare pe mare. Unde e marea şi ea? Unde-a fugit aşa…Ridică-ţi firava mână în aer şi-azvârle cu ea într-o parte şi alta ca şi cum ai încerca s-opreşti praful aruncat în ochi…

–    Nu mai visa!

–    Ah…

Zâmbeşti in somn acum… ştiai? Cât de senzuală eşti atunci când involuntar faci asta, de nervi.  Nu vezi? Şi orele sunt supărate…

–    Tot mai dormi frumoaso?

–   Mm…

–   De ce ai dormi acum?

–       Eu…

– Tu nu poţi săruta dimineaţa?

Încet i se întinde corpul şi plăpând îşi ridică pleoapele. Confuză, nedumerită, beată… se uită în jur ei. Probabil că….nu mai dormise atât de mult:

–    Unde e apusul şi marea şi el?…

–    Poftim?…

–    Mm…

–  Grăbeşte-te. Îmbină culorile hainelor, dă-te cu tuş negru şi rujează-te!

–    Nu… Unde e noaptea? Unde e seara? Unde-i apusul şi marea şi el.

–    ….

–    Unde-i luna cu-ale ei petale? Cu a ei risipită culoare pe mare…

–    Unde e marea şi ea? Unde-a fugit aşa…

–    Ridică-ţi firava mână în aer…

–   Ridică-ţi firava mână în aer şi-azvârle cu ea…

–    ?!

–    …

Cronica Cenaclului

•Decembrie 1, 2010 • Lasă un comentariu

 

 

 

 

Corina Pantazi

I feel you only in my dreams…

I’m just staying and dreaming about you,

I wish that all this dream come true,

I wish that you come here with me,

To love each other and to be happy and free.

I meet you in my dreams, I feel your touch,

But when I wake up, I feel that I miss you so much

And I cry, cause you’re not here,

But all that I know is that I surely feel you near.

Don’t go! Just stay here! Don’t leave me now!

When you’re gone, I miss you and you don’t know how.

Come here! Feel my skin, touch my soul, just wait for me

And let’s go and share each other that feeling, which is so free.

                            

Două poezii tulburatoare

•Noiembrie 27, 2010 • Lasă un comentariu

 Daria Hornoiu

Pentru…

Dăruirea speranţei

Amorţită de atâta suferinţă

Ridicată de mâini albe şi

Imaginea tulburătoare

A unui înger.

Himeră sau vis

Ochi înflăcăraţi de cunoaştere

Ruga unui suflet pur,

Numele tău,

Ocrotit de vreme şi îngeri,

Iubirea profundă şi lupta

Unui singur om!

Ce eşti tu?                                   

Dimineaţa care îşi îmbracă sânul dezgolit,

Umbre profetice,

Şi infiniţi munţi de lumină.

Toate acestea imi vorbesc cald

Despre tine.

Eşti tu un înger plăpând de mătase?

Îmi amintesc perfect clipa în care te-am întâlnit:

O seară de vară,

Cânt de greieri, roşii cireşe…

Toate acestea imi amintesc

Doar de tine. 

Eşti tu  minune simplă de catifea?

 

Două schiţe

•Martie 6, 2010 • 1 comentariu

CATHY ZICHIL

 

 (Vineri, 24 februarie 2010, a fost lansat la Centrul Cultural “Reduta” primul Cenaclu Literar online din lume. Din acel moment lucrarile prezentate in Cenaclu sunt publice si pot fi accesate atat de membrii Cenaclului, cat si de publicul larg. Comentariile ne vor ajuta sa ne evaluam periodic si sa ne perfectionam uneltele de lucru. Competitia va fi europeana si globala, conectandu-ne la partenerii nostri de pretutindeni, prin traduceri, dezbateri si prin emotii, ganduri si intrebari.) 

ARIPI

(Aripi. Aripile subţiri ale adevărului, aripi străvezii ale speranţei.)

 Era doar o copilă. Stătea ore în şir şi privea frumuseţea ce o înconjura: flori de cireş, culorile curcubeului, zbor de pescăruş, mişcări ondulate ale apei, aripi de fluture… Era tristă. Viaţa nu fusese de partea ei. Era ca un micuţ vierme de mătase ce aşteptă să se transforme într-un fluture ce cu bătăi repezi de aripi se se înalţe şi să zboare către FERICIRE. Erau zile în care aripile la care visa căpătau contur delicat, contur ca al unui desen ce vrei să-l realizezi, dar la o apăsare mai puternică vârful creionului se rupe. Conturul desenului mai trăieşte ceva timp, apoi foaia pe care tocmai „ceva” tinde să prindă viaţă e aruncată de mâini necunoscute. Şi tot lupta pentru a-şi putea creea propriile aripi. Erau zile în care se pierdea în luptă. Erau zile în care obosea să mai spere. Erau zile în care zâmbetele persoanelor ce-i erau dragi erau suficiente pentru a putea să trăiască mulţumită. Părea din ce în ce mai tristă. Mulţi se întrebeau unde a fugit zâmbetul ei…dar ei nu ştiau că de fapt zâmbetul ei există; căci de fiecare dată când ei zâmbeau inima ei se bucura şi zâmbea şi ea. Chiar dacă avea chipul prea obosit, inima ei mai putea zâmbi. Asta doar dacă ceilalţi vroiau, dacă ceilalţi erau fericiţi. Şi anii treceau…multe din visurile ei se împliniseră, dar nici nu-şi dăduse seama. O zi călduroasă de mai. Aceeaşi EA. Se trezi departe de familie şi de prieteni. Se trezi undeva mai sus; chiar daca nu avusese aripi, zburase. Deşi era aceeaşi, nu mai era percepută la fel. Aici departe îşi crease o nouă imagine, o imagine în care era regăsită de ceilalţi, dar ea nu se regăsea. Îi minţise pe ceilalţi că e bine, se minţise şi ea o vreme, dar iată că venise dimineaţa în sufletul ei şi realiză că drumul ales nu e cel pe care trebuia să meargă. Pentru a face cunoştinţă cu FERICIREA, trebuia să-şi îndrepte privirea spre o nouă direcţie. Nu ştia însă încotro. Îi era frică ca noul drum să nu fie tot unul greşit. Şi adormise, îmbătată de florile de salcâm şi de soc… În somn tresări…auzea glasuri, vedea lumini şi umbre. Privi în sus şi văzu că pe o rază de lumină aurie coborî un înger cu aripi albe. De jos urcă cu greu un înger cu aripi frânte de durere. Aripile-i erau negre ca şi tristeţea din suflet. Erau doi îngeri veniţi din trecut pentru a-i face EI viitorul mai frumos, prin răspunsul la nişte întrebări legate de VIAŢĂ. Amândoi porniseră de pe Pământ cândva, demult, trăiseră o Viaţă, adormiseră în Moarte şi acum erau purtătorii vieţii de pe Pământ. Ei simţeau tot ceea ce au trăit cei de pe Pământ cu care au venit în contact: tristeţe, fericire, lacrimi, durere, spereanţă, teamă. Lacrimile fierbinţi ale acestei EA îi determină să-i apară în vis şi să o facă să înţeleagă cum e văzută Viaţa atunci când nu-ţi mai aparţine. De pe podea, cu capul plecat de greutatea vinovăţiei, îngerul cu aripi negre vorbi cel dintâi, cu glasul tremurând: „E greu să-ţi ţii privirea ridicată când întâlnirea cu alţi ochi te face să vezi în ei imaginea ta… e greu să-ţi ţii capul ridicat când ştii că atunci când trebuia să-l pleci, nu l-ai plecat… Mi-e greu să ştiu că aş fi putut fi altfel, dar acum e prea târziu. Sunt doar un înger negru, cu aripi frânte de durerea pricinuită de mine în ceea ce a fost VIAŢĂ. Viaţa mea. Natura mă înzestrase cu talent. Cântam. Cântam frumos, încât obişnuiam să mă întrec cu păsările cerului. Desenam. Sub acţiunea mâinii mele, o coală albă prindea viaţă. Mi-am petrecut viaţa admirând. Nu ce era în jurul meu, ci pe mine. Nu acceptam greşelile celorlalţi, nu puteam să accept prezenţa unor chipuri mai puţin frumoase, nu acceptam alte păreri, alte moduri de viaţă în afara celui pe care-l aveam eu. Am uitat de prieteni, am uitat de iubire, am uitat de respect. Aveam de-a face doar cu cei de care aveam nevoie. Am adus multe suspine, multe regrete, multe lacrimi celor care mă cunoşteam. Îi fascinam prin prezenţa mea, apoi plecam. Aş fi putut aduce multe zâmbete pe chipul oamenilor, dar n-am făcut asta. Am vrut doar fericirea mea. M-a interesat doar ca eu să pot zâmbi. Nu am vrut să cunosc neajunsurile altora, nu am vrut să aud de suferinţa celorlalţi, nu am întins o mână de ajutor celui căzut şi nici o mângâiere celui supărat… Cu ochii aprinşi de flacăra orgoliului, cu mâna caldă de răsfăţ, am trăit doar pentru mine. Acum plâng. Acum mă doare. Plătesc pentru fiecare lucru rău pe care l-am făcut şi pentru că nu am făcut, deşi aş fi putut, fapte bune… Durerea adusă celorlalţi de acţiunea sau inacţiunea mea o port pe aripi.” Ochii ei se uitau cu mirare, căci nu mai auzise şi nici nu citise de îngeri negrii ce au regrete. Realizase că uneori e prea târziu pentru a schimba ceva. Îngerul cu aripi albe surâse şi vorbi şi el: „ Eu am înţeles că darurile cu care te naşti nu tu le-ai creat, nu ai dreptul să te mândreşti cu ele. Tu trebuie doar să le menţii printr-o viaţă frumoasă. Sufletul trebuie să-l ai curat, iar de ai talent acesta trebuie valorificat. Cam de la această idee am plecat… am luptat cu tentaţiile din jur şi am avut o viaţă liniştită. Am ştiut când trebuie să mă opresc. Am trăit cu bucuria de-a putea oferi bucurie şi celorlalţi, atât cât mi-a fost cu putinţă. Un zâmbet, un îndemn, valorează uneori mai mult decât orice bun material. Am fost dus de o adiere sus…asta nu m-a determinat să uit de persoanele dragi. Deşi urcasem, dus de o adiere blândă, am întins mâna tuturor celor ce aveau nevoie de mine. Am rămas surprins cum simplul gest de a acorda ascultare celui de lângă tine îi alină suferinţa. Tot ce m-a interesat în viaţă a fost să fac viaţa altora mai frumoasă, căci am înţeles că dacă mie mi s-a dat mai mult decât lor, a fost pentru că trebuie să-i ajut şi pe ei să-şi realizeze visurile. Într-o zi am căzut, sub greutatea unui arţar. Am murit. Acum zbor… fiecare sentiment de fericire ce l-am determinat mă înalţă mai sus, tot mai sus… Când pleci din viaţă, răspunzi pentru tot; eu zbor pentru că i-am ajutat pe ceilalţi, dar şi pentru că, deşi am putut să fac rău, nu am făcut.” „ Aşadar secretul fericirii se află în zâmbetul ce-ţi este dăruit de ceilalţi, dar care apare cu ajutorul tău!” gândi EA. Îngerul cu aripi negre vorbi din nou: ”Am fost trimişi la tine pentru că nu ştiai pe ce drum să mergi. Cunoscându-ne pe noi acum şi pe noi cum am fost în VIAŢĂ, sperăm că vei găsi drumul cel bun. Cât mi-as fi dorit ca şi mie să mi se fi întâmplat ce ţi se întâplă ţie, să mi se fi oferit de înainte posibilele căi pe care aş fi putut să le urmez…” Lacrimi calde picurau din ochii îngerului negru. Plângea. Plângea amintindu-şi că în trecut uitase de cei dragi. Plângea gândindu-se la ce ar fi putut să facă şi nu a făcut. Vedea zâmbete posibile ale cunoscuţilor, zâmbete ce se suprapuneau cu imaginile reale, imagini ce transformau zâmbetele în lacrimi, lacrimi pricinuite de el, lacrimi ce acum curgeau din ochii lui. EA tresări din nou: „Lacrimi…durerea de a fi ce nu trebuia să fii” În miros de salcâm şi de soc, în ciripit de vrăbiuţe, se trezi… Se ridică uşor din pat, îşi spălă faţa cu apă rece şi se îndreptă spre fereastră. Privea în depărtare. O nouă zi. Pe ce drum va merge de acum? Cum va putea să aducă zâmbete pe chipul celor dragi şi nu numai pe ale acestora? Chiar de nu mai credea în îngeri, înţelesese visul. Hotărî că trebuie să zâmbească întâi ea, să-şi recapete zâmbetul pierdut printre culorile copilăriei, căci cu cât obţii ceva cu greu, cu efort, cu atât e mai valoros. Dăruind ceva ce ai obţinut cu greu, e dovadă a iubirii celorlalţi mai presus de iubirea faţă de tine. Trecură zile. Încet, după lungi căutări, într-o zi luminoasă de vară, EA găsi printre cireşe coapte ceea ce pierduse. Îşi regăsi zâmbetul ce se ascunsese atâta vreme de ochii ei. Ce-i drept, era un zâmbet timid, dar fusese o regăsire emoţionantă, ca atunci când visezi pe cineva de mult trecut în moarte, dar care îţi apare în vis mai plin de viaţă decât ca atunci cum era înainte de a păşi pe treptele spre eternitate. Aceeaşi emoţie, acelaşi tremur în glas… Şi dacă îl regăsi, nu-l mai lăsă să plece… de acum trebuia doar să-l dăruiască.

Ascensiune

Ninge. Fulgi uşori de nea dansează în vazduh, legănaţi de suflul vântului. Stau întinsă pe omătul moale, le privesc jocul şi zâmbesc cuminte. E minunat. Inima-mi e plină de bucurie şi voie bună. Închid ochii şi simt că plutesc. Simt că mă înalţ sus, tot mai sus. Sunt ridicată pe un nor de o mână gingaşă. Privind de sus, lumea pare altfel. Totul pare mai mic, mai nesemnificativ. Te simţi puternic. Cu această senzaţie încep să mă joc cu îngerul ce-mi întinsese o mâna. Alergăm, dansăm, ne ascundem printre nori. Nimic nu m-a facut să mă simt mai fericită. Am uitat de cei de jos şi sunt fericită aici sus, îmbătată de minunăţiile cerului. La un moment dat, aud pe cineva strigându-mă. Mă uit în jur şi nu vad pe nimeni. Privesc în jos …da, de acolo mă strigă cineva. Îmi cere să mă întorc, spune că are nevoie de ajutorul meu. Pentru o clipă îmi amintesc de cei de jos…dar sunt prinsă într-un joc atât de interesant aici. În plus cei de jos se pot descurca şi fără mine.Şi continui să fiu fericită alături de făpturile cerului…Dintr-o dată, jocul s-a oprit. Sunt obligată să mai privesc încă o dată în jos. Acum însă văd lucrurile altfel. Îmi amintesc de tot ce am simţit şi realizez că vreau să mă întorc. Sunt oprită, spunândumi-se că nu am la cine. Zâmbesc ironic, ştiind cătă lume mă aşteaptă acolo. Mi se spune însă să mai privesc o dată. Jos nu mai e nimeni. Refuzul meu de a răspunde strigării, chemării lor, i-a ucis. Ignoranţa mea i-a ucis. Şi îmi dau seama că de fapt doar ei mă făceau fericită. Îmi dau seama că fericirea de sus e doar una trecătoare. Cât aş vrea să întorc timpul înapoi! Cât mi-aş dori să răspund chemării lor, să întind o mână pentru cei ce au nevoie de mine. Acum însă e prea târziu. O lacrimă coboară încet pe obrazul meu. Doare atât de mult! Mi se pare că sunt strigată din nou, aud iar şi iar aceeaşi voce. Îmi şterg lacrima şi deschid ochii…era vocea mamei, care îmi spunea că am stat prea mult afară. Îi zâmbesc cald, o îmbrăţişez şi intru în casă. Din fericire a fost doar un vis urât!

Două Poezii,

dedicate Dariei Hornoiu

 Ce eşti tu?                                   

 Dimineaţa care îşi îmbracă sânul dezgolit,

Umbre profetice,

Şi infiniţi munţi de lumină.

Toate acestea imi vorbesc cald

Despre tine.

 Eşti tu un înger plăpând de mătase?

 Îmi amintesc perfect clipa în care te-am întâlnit:

O seară de vară,

Cânt de greieri, roşii cireşe…

Toate acestea imi amintesc

Doar de tine.

Eşti tu  minune simplă de catifea?

 

 Pentru...

 Dăruirea speranţei

Amorţită de atâta suferinţă

Ridicată de mâini albe şi

Imaginea tulburătoare

A unui înger.

 Himeră sau vis

Ochi înflăcăraţi de cunoaştere

Ruga unui suflet pur,

Numele tău,

Ocrotit de vreme şi îngeri,

Iubirea profundă şi lupta

Unui singur om!

Trei Poezii

•Martie 3, 2010 • 1 comentariu

MIRELA  ALDEA

(Vineri, 24 februarie 2010, a fost lansat la Centrul Cultural „Reduta” primul Cenaclu Literar online din lume. Din acel moment lucrarile prezentate in Cenaclu sunt publice si pot fi accesate atat de membrii Cenaclului, cat si de publicul larg. Comentariile ne vor ajuta sa ne evaluam periodic si sa ne perfectionam uneltele de lucru. Competitia va fi europeana si globala, conectandu-ne la partenerii nostri de pretutindeni, prin traduceri, dezbateri si prin emotii, ganduri si intrebari.) 

Ploaia din gânduri 

Lasă-mă să-ţi sorb ploile din gânduri!

Vreau să-nţeleg rostul fiecărui cuvânt

înghesuit în mintea ta

şi-apoi golit lângă frazele ce mi le spui

când ne certăm…

Recunosc,

n-am învăţat să citesc ploaia,

îmi place doar s-o ascult.

Nici nu-nţeleg ce îmi spune, dar…

iubesc ritmul ei, cum

iubesc vocea ta,

sunetele ce-mbracă un zâmbet.

Stai închis în carapacea ta,

în costumul pătat de om

şi eşti singur,

cu tine.

Nu te teme, priveşte-mă în ochi!

Mi-e mai uşor să descifrez

ce se ascunde în tine.

Nu poţi să mă minţi,

sunt ploaie…

 

De suflet străină

Mi-e teamă de corpul

ce astăzi m-ascunde,

voci ce mă-ngână, îmi spun că sunt eu…

Mă simt posedată de mintea-mi nebună,

cuprinsă-n curentul de gânduri anoste.

Simt aerul rece,

îmi mângâie faţa

Şi ploaia de vapori sorbită de piele.

De suflet străină,

port focul în vene, iar

capul mi-e greu de-atâta întuneric.

În purpura serii-mi găsesc alinarea,

când pete de soare

se mistuie-n mine;

atunci mă simt eu

când ziua se stinge

Şi liniştea toată-i un cumul intern.

 

Copilul din mine

Ţi-am zâmbit pe sticla aburită a ferestrei

într-o seară de iarnă.

Mă priveai.

În inima mea de copil

simţeam că aşa voi alunga frigul,

că zâmbetul meu

îţi va dezgheţa fiecare vertebră,

fiecare venă, fiecare celulă…

iar căldura mea

va ajunge la tine.

Când ai plecat mă simţeam rece.

Copilul din mine

nu înţelegea ce se întâmplă

Şi plângea.

Stăruitor, desena zâmbete

în praful depus pe mobila veche,

dar nu le vedeai

Şi s-au şters…

Azi zâmbesc şi eman iar căldură, dar

copilul stă trist

ascuns într-un colţ din mine.

The child in me

I smiled steamed glass window

a winter evening.

I was concerned.

In my heart baby

I felt so cold I drive away,

that my smile

you will enliven each vertebra,

every vein, every cell …

and my heat

will reach you.

When you left I was cold.

The child in me

not understand what is happening

And wept.

Insistently drawing smiles

the dust deposited on old furniture,

but not see them

And they removed …

Today Eman and smile and warmth, but

sad child stays

hidden in a corner of me.

Năruit peste timp

•Februarie 5, 2010 • Lasă un comentariu

Valeriu Iordan Popescu

(Multe dintre secvenţele care urmează ar putea să coincidă cu unele date biografice ale fostului director al Trustului  „Carpaţi” din Braşov (O.N.T. Carpaţi Braşov), Şerban Andreescu, personalitate unică a turismului românesc. Nu dezminţim acest lucru, dar, fiind un roman în pregătire, ne menţinem dreptul de a fabula în limitele adevarului artistic)

            Patul de spital, drapat în alb, scotea în evidenţă silueta unui om de circa 50 de ani, brunet, mic de statură, cu o faţă brazdată de riduri, specifică unei persoane apăsată de gânduri şi indoieli. Un geamăt uşor, pur şi simplu, un gest de uşurare, a răzbătut în încăpere, când sora de serviciu a intrat să-i administreze medicamentele.

            „Am început să mă droghez. Drogul a devenit o stare firească, fie că este vorba de antinevralgic sau medicamente mai dure”, a murmurat el cu glas abia şoptit.

            Imagini se reflectau într-un diapazon larg pe ecranul ferestrei din rezervă, ca pe un ecran de televizor, provocând scânteieri scurte, repetate. Era, îndeosebi, şocat de discuţia pe care medicul curent, un chirurg de reputaţie internaţională o avusese cu asistentul său, la căpătâiul patului, mizând pe faptul că medicamentele administrate îl adormiseră, total, pe pacient.

            „ADI mi-a transmis că bolnavul din rezervă este un individ indezirabil. Ce zici de asta, doctore? Am ajuns la situaţia când şi constiinţa noastră poate fi manipulată fără rezerve!” …

            „ADI, cine poate fi acest imbecil de ADI, care-şi permite să se joace cu viaţa pacienţilor? Desigur nu era vorba de el”… Dar, memoria se declanşă involuntar. „ADI era, şi nu greşea, anagrama pe care securiştii o desemnau pe Elena (acad.dr.ing.)”.  Dar sclipirea de moment se frânse brusc…

            Îşi amintea perioada începutului, când intrase la patron, un mic ghemotoc uman, abandonat la discreţia unei namile păroase, ca şi cum un biet ied fusese cedat unui saltimbanc dornic să-l înveţe să sară la trapez. Îi rămăsese neştearsă în memorie silueta tatălui său, copleşită de munca neîntreruptă pe ogor, când îl încredinţase namilei, ca pe un bibelou, spunandu-i ferm:

–         Să-ţi asculţi stăpânul şi să nu-i ieşi din vorbă. El îţi este, de acum, şi tată şi mamă. L-a zărit, involuntar, stergându-şi o lacrimă, cu mâneca de la haină, îndepărtându-se pe furiş, de parcă ar fi furat ceva.

După atâta timp, aceste amintiri îl făceau să înţeleagă, mai profund, resorturile intime ale existenţei umane, modul în care se făuresc destinele, independent de opţiuni şi dorinţe.

Domnul Manole, maitre d’hotel, cu mare experienţă, l-a preluat ca pe un obiect impur, ca pe o bucată de lut, ce se cerea modelată, cu o întrebare scurtă:

–         Ce ştii tu să faci, măi băiete?

Văzând marele semn de exclamaţie de pe figura copilului, bătrânul şi-a dat seama de realitate şi l-a dat pe mâna unui piccolo, înşurubat în treabă, îndemnându-l să-l pună la muncă.  

Grele au fost zilele de început, hărţuiala unui program care începea la 4 dimineaţa şi se termina la orele 12 noaptea, alergătura din bucătăria înghesuită şi aglomerată până la mesele clienţilor, înjurăturile şi uneori palmele pe care le încasa, pe degeaba, de la şeful de sală.

Umilinţe recuperate, în zilele libere de la sfârşit de an cînd Nea Manole îi aduna în careu, şi îi punea să-şi aducă puşculiţele cu bani. Cel care avea mai multe economii, era declarat câştigător şi patronul îi dubla suma.Cel leneş şi risipitor primea o muştruluială zdravănă şi rămânea de serviciu de sărbători, fiind pus la muncile cele mai grele.

Îl pătrundeau şi acum, după atâţia ani, fiorii calzi ai acelor confruntări de sfârşit de an, când aştepta revederea cu familia, cu cei dragi, la care se ducea cu daruri, pe măsura posibilităţilor sale  de copil aflat la stăpân.

Rezistase tuturor încercărilor, cu o robusteţe de fiu de ţăran, întrupat din seva pământului natal, supus încercărilor de tot felul, de la o vârstă fragedă. Îl ajuta isteţime sa de pici, de spiriduş al pădurilor, aşa cum se obişnuise să-l alinte bunica, în ceasurile de veghe, din vremea copilăriei.

Fibra sa trupească se încorda adeseori să facă faţă ceasurilor de muncă aspră, când alerga de la un client la altul, pentru a le satisface toanele pe care, datorită unei inteligenţe ieşite din comun, începuse să le desluşească.

Deprindea astfel, o primă lecţie dură, dar necesară: „Puteai lucra zi şi noapte, rezultatele nu erau pe măsură , trebuie să-ţi foloseşti inteligenţa, să-ţi pui în mişcare imaginaţia”.

Această constatare i-a dat elan şi l-a făcut să cunoască mai bine resorturile intime ale muncii din comerţ – să fii folositor la timp şi cu ceea ce îi cade bine fiecăruia. Să înveţi gusturile, chiar şi tabieturile, aşa cum ai învăţa, de exemplu, o lecţie, un ceremonial.

Transpiraţia emanând broboane mari de apă, îl determină să se steargă cu mâna, cu un gest nervos, moment în care amintirile s-au întrerupt brusc. Era şocat de aceste momente, în care clipe adânci de amnezie alternau cu crâmpeie din viaţa trăită, bogate în nuanţe, la care nu reflectase niciodată.

Erau situaţii parcă decupate de cineva dintr-un album şi prezentate unui juriu obiectiv, care să-şi spună părerea. Cu excepţia momentelor din copilărie, celelalte secvenţe erau impregnate de forţă, de o cerbicie, cu care se impusese şi făcuse faţă atâtor încercări şi evenimente.

Când s-a plâns medicului, acesta i-a raspuns scurt:

–         Ce să-ţi facem domnule Florescu, aşa e boala, tumoarea apasă pe creier şi dereglează funcţiile vitale. Dar, dumneata ai să rezişti, eşti un tip puternic ca un taur!.

                              ( Fragment dintr-un roman trăit, roman aflat în curs de pregătire la Casa de Editură şi Impresariat „Euro-Asia”)

Hello world!

•Februarie 5, 2010 • 1 comentariu

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!