Vă propunem un Nume


CARMEN GHEORGHE

Hamburgerul lui James Joyce
sau
De ce aş vrea să semăn cu Herta

Între vorba cu un accent irezistibil şi gleznele albe, subţiri, lăsate la vedere, nu te poţi uita decât la faţa ei. Sprâcenele uimesc, se ridică şi coboară într-un joc şugubăţ, cu accent german, buzele roşii şi gura mare, extrem de mobilă şi vie transmit mai mult decât exprimarea foarte frumoasă a interlocutorului bărbat. Ea face spectacol, el nu. El ştie, ea nu vrea să facă asta. El spune circ, ea nu reacţionează…
Mâinele fine ating începutul labelor picioarelor, descoperite, expuse sălii. Ateneul e miraculos, dar modul în care femeia se priveste înăuntrul său îl copleşeşte. Decorul nu spune nimic, microfoanele montate prea jos sunt incomode, iar bărbatul vrea acum, pe loc, să fie absolvit. Ea nu se lasă… Păsări tinere- mâinile i se mişcă în lateral şi ochii, mereu aplecaţi spre microfon, spun despre noi toţi, cum nu am zis nimic, cum am înghiţit dictatură şi frig pe nemestecate. Femeia asta a fost îngreţoşată şi îl invocă şi pe dracu, în public. Poţi s-o iubeşti la prima vedere. Aprioric, e deşteaptă şi nu face paradă de asta. Spre ruşinea subsemnatei, nu am citit, nu o cunosc şi mi-am permis să nu o iau în seamă printre bărbaţii ca Henry Miller, Gabriel Liiceanu sau James Joyce. Pe ea nu am căutat-o în clipa următoare a invocării ei la o întîlnire între prieteni. De fapt, pentru că nimeni nu a pomenit-o. .. Am alergat la cărţile lui Pleşu, la liicenele Întâlniri cu necunoscuţi, dar nu am încercat să înţeleg de ce a părăsit Timişoara în ‘87. Voiam să încep prin a cânta un imn ţinutei acestei doamne şi, dacă nu am făcut-o, este pentru că îmi revin încet- încet şi, totuşi, fără să uit. O doamnă în negru, uşor nevrotică, ca o franţuzoaică din filmele lui Lelouch, cu egări şi ochelari de soare pe creştet, fără podoabe, dar cu un simţ al umorului “finuţ”- este un model spre care mi-aş propune să tind. Ea este o doamnă care nu e scriitoare, dar se chinuie să scrie fiindcă trebuie. Publicul aşteaptă la pândă replicile, iar uneori am simţit că Herta sunt eu, că ea nu răspunde la ce a fost întrebată, ci se descoperă atunci, pe loc, într-o nevoie de expunere pe cât de sinceră, pe atât de periculoasă. Nu poţi fii atât de sincer şi să pleci nevătămat apoi de unde ai venit. De nicăieri. Dintr-o iubire pierdută sau dintr-un interviu televizat, cu oameni care vor să miroasă adiere de Nobel. Nu ştiu ce va fi fost, nu ştiu de ce azi, prin ce mecanism efemer, de nerecunoscut şi pipăit mi s-a arătat acest dialog dintre Herta Muller şi Gabriel Liiceanu, săvârşit toamna. Dar trebuie să întind mâna către ai mei, către echipa cu care- iar-, trec prin lume, iar acesta a fost semnalul. Să bată gongul !
Clipa în care a început iarna am văzut-o din curtea fără crizanteme, posomorât de pustie, dar în care primulele de a doua oară şi ghioceii înfloriseră din nou. De emoţia toamnei sau poate, ca să nu uităm. Uliul a trecut razant, găinile au cârâit, ascunse în coteţele reabilitate termic, iar umbra iernii s-a întins până când mătuşa mea a ieşit şi a strigat tare. Da, nimeni n-a furat nici o găină, doar iarna în- tinde braţul rece şi, sub ochii mei ploaia, shining down like water, se face vată de zahăr şi chiar zăpadă. Nu pot filma, durează doar câteva secunde, iar la ora 2, sâmbată, putem consemna în jurnalele personale de sub perne cu funde roz, că iarna a sosit. Groaznic.
Îmi pot monta doar mănuşile cu un deget. Şoşonii roz nu îmi ţin de cald, inima ar trebui să-şi cumpere un fâş, dar mai am pălăria şi mirosul de mâncare în buzunarul de la pardesiul pe talie. Ce mă fac dacă nu pot reciti Ulise? Mai am eu dreptul de a invoca incinta şi cărămizile lipsă din sala de bar? Dar pe Andrei de la bucătărie care ne promite că reţine nişte muşchiuleţi pentru musafirii întârziaţi?!?
Intru din nou, duminică, la o ora fără rost- paisprezece- în restaurant. La bar, miroase a dezolarea fetei care prepară. Ce? Mai nimic, doar un Blue Angel pentru mine. Îi cer hârtie şi pix, şi deja se repede. “Vă putem ajuta cu ceva?” “Nu, drăguţă, mă descurc.” E exact cum îmi place- pustiu, sinistru şi cu mirosul de la uşa roşie a toaletei, gâdilându-mă pe la gene. Aproape de Cişmigiu, fără terasă, dar cu râsetele de cu seară în urechi, iau notiţe, însemn citatele de pe pereţi, reţin numele actorilor din Ulysses, the movie, şi din TheDead. Chiar şi Bernard Shaw are ceva de spus aici, în rama maro, pe peretele din stânga, sub Oscar Wilde. Ceva cu dansul, deci se potriveşte.
Se aud voci, doi bărbaţi s-au căţărat pe scaunele înalte, susură ceva în engleză, cu replicile date de o voce subţire, stârnindu-i uşor la râs.
Clipesc şi îl văd, în colţul opus, pe Vali, cam nervos şi, evident, înfometat, care ne priveşte ca pe trupa lui de fost conducător brigadier. Ne rujăm toate trei, pe rând- Simona, cu mov, eu mereu, dar mereu, cu roşu (Herta- I love you!), iar Marina nedefinit; activitatea de spionaj e mai sigură cu buzele ascunse sub glossuri transparente. Între peşte şi muschi de porc, din gâturile date pe spate ţâşnesc cascade înspumate de râsete şi duioşii prieteneşti. Se bea doar bere şi suc, deşi zăresc un pahar domnesc cu vin roşu. Deci Radu preferă roşu…
“Nu mai avem decât trei porţii de fish and chips”… “Extraordinar, dar unde sunt celelalte? Le-aţi mâncat?” ”Nu, dar mâncarea se mănâncă pe loc, nu când vreţi dumneavoastră!??” Asta nu a spus-o nimeni, dar tacit, ba chiar un pic expres, cam tare, Dorin vrea să ştie unde a dispărut mâncarea, carnea, cartofii. Nici chiar hamburgerul James Joyce, de 35 de lei !!?? nu se mai fabrică la această oră; putem sorbi pe îndelete, însă, supa de dovleac cu mentă. Îh.
Respirăm uşuraţi, pentru Mişu şi Radu de la Timişoara va mai fi câte ceva de ros. Primim locul de la colţ, ferestre luminate în spatele fetelor, spaţiu îngust pentru domnişoare, şi întuneric. O minunată, caldă şi neaşteptată apropiere în centrul oraşului, în ultimele zile ale preferatei luni, noiembrie, în care toamna se mai joacă prin decolteuri. Miroase a L’eau de Merveilles de la Hermes, iar Dorin ne promite diamante şi argint în creaţii înregistate la O.S.I.M. sub denumirea de bijuterii. Deci face ridicări topo la inele. Mişu refuză cartofii, iar părinţii responsabili împărtăşesc, ochi în ochi, despre jucăriile Zizu Pets sau Tobogan Pets. Puţin indiscret, de la peşte, desigur, Valentin pomeneşte, din colţul buzelor, de o carte, despre idei şi consemnări, robe şi, cu ochii strălucitori, promite şi el. Sunt ca acasă, printre ai mei, e noapte, dar dacă îmi aşez pe cap pălăria de catifea brună, iar mănuşile mi se încolăcesc printre degete, păşesc în oglindă- Alice şi iepuri albi, nebuni, cu şosete sau fără.
Îi contrazic pe toţi cei care spun că nu trebuie să ne intilnim prea des. Încă ne descoperim de fiecare dată. Încă avem de învăţat unii de la ceilalţi, încă Mişu are multe de spus. Toţi ne bulucim cu pieptul în faţă, la microfon, să apucăm să ne spunem replicile, să fim în reflectoare. Dorin pândeşte reacţia noastră la prăjitura de ciocolată, numită, zglobiu –sau insinuant?- “A decadent Chocolater Torte”. Da, destul de orgasmică, în combinaţie cu cheesecake-ul aferent. Se face cumva că, deşi nu e vorba despre nici un fel de seducţie, Liiceanu apare prin vorbele Marinei, colea, lângă Dorin, în colţul mesei. S-a citit peste vară Întâlnirea…, s-a participat la lansări, se compară oralitatea lui Pleşu cu scrisul aşezat al prietenului Gabriel, se ajunge la marii dispăruţi. Privesc în stânga şi jur- mă bazez doar pe memorie, Mişu!- că, din cămaşa Ralph Lauren, Radu chiar ne face să credem că a fost pe urmele profesorului Beleiu, în aşezatul, răbdătorul Ardeal, la Vadul Moţilor, şi s-a uimit că este încă iubit, cu dreptul civil, cu tot. Dacă închid ochii aud de departe Funky town, ca o părere de demult.
Prinţesele şi muşchetarii s-au fumat de pe vremea ţigărilor Carpaţi, se pare că toţi vor să fie Avatari sau Extractorşi de vise. Şi totuşi, regina- mamă speră să arate cu mândrie un cârd (hi!hi!) de prinţese şi să ne întrebe- impozant- triumfător şi sexy: “Vedeţi prinţesele astea?” “Eu le-am făcut!” Ar suna ca o glumă sau leitmotiv la carnavalul nostru mascat, organizat la Veneţia, pe stânga, unde ajungem cu vaporetto…
Ne plac nasturii, mai ales descheiaţi, dar şi pixurile; deşi nu chiar în lenjeria intimă a doamnelor din partea de sus, adică din Bihor. V-aţi gândit şi la rujuri-spion, în mov sau transparent- inocent marinăreşti, cu care să ni se soarbă de pe buze vorbele- exclusiv- de duh?? Deci nu vrem percheziţie corporală, nu suntem de acord cu dictatura şefilor de brigadă, refuzăm compromisul atingerilor neoficiale în particular, în căutarea mijloacelor electronice de văzut şi auzit, ne-am săturat de copii (cu accent pe o!), de falşuri şi imitaţii ieftine. Nu mai vrem Coco Chanel, sub formă de cizmuliţe alb-negru, ci ne dorim toate să fim Mata Hari, cu mănuşi în reţele fine, de aţică bej….
Nu are nici un rost să ne întrebăm de ce nu sunt şerveţele, pahare sau linguriţe, domnişoara cu funcţie de maestru de ceremonii are picioarele prea lungi ca să mai şi vorbească, dar prin misterioase, întortocheate şi sclipicioase cuvinte rostite obligatoriu deodată, aflăm că Simona chiar a avut pietricică Swarovski pe caninul frumuşel, da, Radu, nu i l-a înghiţit nimeni într-un sărut fierbinte, dar l-a ciugulit singurică, de bună voie; da, ne-am pune şi noi diamant pe dinte, dacă nu ar trebui să ne pilim dinţii; nu, Marina? Da, se spune rabacioace în loc de mănuşi, acolo unde soarele se vede mai rar, privativ; da, Steve Vai cântă miercuri în Bucureşti şi da, putem face repetiţii pe Skype. Şi chiar dacă melodia “De ce temi” e dorită de comeseni pe vecie, încă mai sunt unii care nu au acces şi aşteaptă, mură în gură, versuri, linkuri etc. şi, eventual, mişcarea scenică în mici dicţionare de buzunar.
Miroase. Însă gândul că vom putea privi cizmuliţele de cauciuc ne dă aripi, rana din pulpă nu mai doare la fel, iar în afară de Vali, la fel de entuziasmat ca şi fetele din provincie, restul tresare uşor înfrigurat, la gândul sinistru că va trebui să meargă pe jos până în Amzei. Şi totuşi, cavalerii sunt gentlemani, iar ofiţerii şi mai şi.
Că nu se dansează e subînţeles. Dar “Dancing is the expression of a horizontal desire, legalized by music”, ne transmite B.Shaw din alt colţul opus. Oare Fernando, în calitatea lui de prieten al lui Dorin sau Vali – ştie? Înţeleg că nu a observat nici ieşirea, care e, de fapt, intrarea în sala de restaurant. Butoaie de tablă, lăzi cu sticle şi gheriodoane pline ne împiedică să fim demni în retragerea fără torţe, de la sfârşit.
Miroase (şi) a toamnă. Am scăpat. Parfumul franţuzesc al Simonei a fost învins, iar bărbaţii obositi, din cercul nostru strâmt, dar vesel, se vor resimţi încă, cu miresme îmbietoare de carne la grătar, prin hainele de piele, şi nu numai.
Un pic de Jar ne-ar prinde bine. Calea Victoriei ne face cunoştinţă cu Furla, da, cam scumpă la cauciuc, chiar şi cu Ralph Lauren de Bucureşti, cu firme şi nume care defilează în goana vântului pe lângă noi. Rămâi sănătoasă, cucoană, îmi iau cizme din Amzei, şi plec. Cu preţuri chinezeşti, cu viteză americană şi cu tactică germană. În vitrina luminoasă şed aliniate, ca la uşa hotelurilor din Paris, încălţările colorate delicios; ne aşteaptă. La un repertoriu nou al brigăzii, ar merge şi nişte galoşi noi… Trecem de casa Luminiţei, chiar şi de a lui Nuţi- Doamne, mai cheamă azi pe cineva Nuţi? Să ridice mâna!. E lumină, cred că probează nişte rochii mai vechi, de prin vacanţele de la Costineşti…
Clipesc, în colţ nu e nimeni, pustiu ca în camera lui Dedalus, şi la fel de trist ca şosetele lui Vali când le lasă acasă. Blue Angel vine de la blue curacao syrup sau de la langoarea ultimelor zile de noiembrie, luna în care am mai trecut un an, un anotimp, un timp? Liniştea şi umbra partidului portocaliu din vecinătate, fluturând ideatic pe la fereastră, se mai simt. Privesc. Reţin. Decantez. Am trăit.
Şterg cu mănuşa udă o imaginară oglindă a vieţii şi, printre ulii şi zăpada grea, oribilă, lumina străpunge geamurile de termopan. Îmi pot trage egării şi purcede să o descifrez pe Herta din Timişoara. Nu ne consolează nimic literar, dar James Joyce ne urmăreşte cu romanele lui, şi rămâne o provocare de toamnă. A managerului care exercită un drept de folosinţă exclusivă asupra firmei comerciale “James Joyce’s Restaurant”, pe care, ne întrebăm, cu înduioşată uimire, de ce şi-a ales-o??!! A distanţei dintre Dublin şi Zurich, oraşe europene şi nu prea, între care irlandezul şi-a ţesut odiseele. Legătura dintre toppingurile de onion, mushrooms, tomato şi fried onion- delicios!- şi încifratul Joyce se poate croşeta cu mare greutate, ca şi ideea că aceste rânduri vor fi mereu idealizate, frezate şi aşezate cuminte în albe pagini A4. Nu încerc să ascund că suntem un pic trecuţi, un pic obosiţi, un pic vii când nu ar trebui, poate, să fim; chiar şi un pic ridicoli dacă încă mai iubim; că normalii şi foştii visători, entuziaştii de pe vremurile studenţeşti şi-au pierdut aplombul printre dosare şi mici reforme ale justiţiei.
Dar femeile şi bărbaţii pe care îi aşez cu grijă aci, echipa mea, sunt speciali, cu şosete şi şoşoni de cauciuc, traşi chiar şi pe coate, cu ochii inteligenţi şi, dacă se enervează, îl vor citi şi pe Joyce, cu tot cu dublinezii lui. În original. Poftă bună! Şi vouă, Herta şi Joyce, oriunde v-aţi afla!

Noiembrie 2010, Bucureşti,
James Joyce’s Restaurant
––
Nu ştim a cui e Luminiţa, nici cine e Nuţi, dar au nişte rochii mişto, pe care le proba Vali, uneori.

The Dark Side. Partea nevăzută

Luna. Trupul. Mintea. Ciocolata. Ieşirea din partea întunecată a nopţii nu e deloc simplă. Căci dacă murind pentru prima oară am tot murit, apoi toate părţile trupului se opun. Primul se scoală auzul- unde se înfig între plăcuţele timpanului şi rezonează fin- uşor- agale şi acrişor, ca un fursec cu stafide înmuiat în cafeaua amară. Urmează ochii- ei încep să se mişte uşor sub pleoapele nu prea transparente, aşa că numai cineva care s-ar apleca să îi privească deaproape ar percepe alunecarea dreapta- stânga. Mâna încă tresare involuntar, aşa cum stă pierdută cu palma în sus, poate îndoită uşor de la cot. Parcă pulsează un zvâcnet uşor sub genunchi, tot pe stânga, unde o venă sensibilă, fiindcă e albastră, strânge uneori capătul arterei plăpânde. Dacă aşternutul se trage în sus, peste cap, lumina nu se mai amestecă între propoziţiile care deja se înscriu cu negru pe retină, pe creier, pe habar n-am. Supra lună, am de scris, cenaclu, cursul de la care am lipsit, bărbatul iubit, ciocolata amăruie din Belgia, tristeţea dark şi Pink Flyod, ar trebui, trebuie, e târziu, sună un telefon, denisa, cercetare- raportare- formă fără fond, masa ovală cu picioare curbate, eustoma grandiflorum, visele de peste noapte, dorul de a auzi măcar pe cineva, un apel… gânduri, idei ale minţii- raţiune sau ale minţii- simţire?
Partea nevăzută se iscă, clocoteşte, face planuri, cuvintele cresc pe dinăuntru ca fularele tricotate pe seară, cu andrele unite între ele cu o coardă subţire de plastic, să nu se piardă, din afară nimic nu se zăreşte, atenţia întoarsă înăuntru a pus în vis un bloc înalt, pe malul mării, singurul cu curte interioară şi tavan peste ea, probabil transparent, nu îmi dau seama, feţe de oameni pe care nu i-am mai văzut demult sau deloc, D. care fuge cu un caiet în mână după autobuz şi cu pletele blonde mă recunoaşte şi îmi face un semn; cei doi bărbaţi din viaţa mea care vorbesc într-o cameră, într-o casă de ţară, lângă o curte cu flori, şi eu stau siderată şi mă prefac că dorm, stupefiata că el nu ştie, că el ştie, că se aude un copil care plânge în curte şi ei pun la cale ceva, fără mine, şi întins pe patul de vis-a-vis stă R., iar aproape de somn e C., aplecat deasupra, într-o veghe trează, nejustificată. Deja unele părţi ale viselor s-au spălat pe dinţi, pe corp, pe mâini, pe părul uşor ondulat, cu puţine fire albe. Mintea aleargă sub pleoape, trupul e dark. Piciorul drept aşezat cuminte peste glezna stângă, definitiv marcată, pilota portocalie, scămoşată de Bella în extazul toarcerii matinale, plapuma grea găsindu-şi loc pe la mijloc, perne răvăşite, grijă.
Ar trebui să fac. Ar trebui să ies dintre anevoioase întinderi de moarte somnolentă, căci cred că se poate spune că dacă sângele nu mai irigă-inimă, creier- vine la tine celălalt somn, dar dacă apa, ca un bivol negru, se face pătură dark şi te strânge între cute, poţi să părăseşti mereu, serile şi nopţile, dar mai ales dimineţile, ieşind din uitare fiindcă trebuie. Ziua în care nu vreau aş vrea să fie azi, când pliculeţul de hot dark chocolatta curge deşertic în cana roşie, apa bolborosită în caniţa de tablă o cotropeşte şi formez un număr să aud o voce. Dau să închid de două ori înainte să se facă conectarea, şi totuşi. A treia oară aştept până se aude. Alo. Normal. Alo- la fel. O pauză mai lungă, adágio ma non tropo, nu mai ştiu ce înseamnă asta, şi Alo. După al treilea, poate, deşi nu cred, oleacă intrigat, apăs cu vârful inelarului drept pe clapa aparatului. Delete. Atât. Punct şi de la capăt. Azi nu vreau să vorbesc, vorbele le ţin sub pleoape, le ţin în uter, în cavităţi, în micul ulcer, în corneea umedă şi picurătoare, care fie aer rece, fie soare, fie vânt furtuna şi îngheţ, durere şi bucurie, muzică şi scris- curge apos şi enervant pe obraji, mai ales pe stângul. Astăzi voi fi numai parte nevăzută, supra parte nevăzută, foarte, cel mai aproape de pământ, provocând valuri de cuvinte aşezate în lumi paralele, analize de text şi cărţi trase de pe rafturile de sus, cu pânze de păianjen şi mult praf pe ele. Viaţa neagră- pe cerul gurii ei?- face jonglerii şi dacă nu sunt atentă vrea să mă păcălească cu lucruri şi forme. Versatilă pe vazele cu irişi şi printre ceasurile imense de perete, cu cadrane înflorate, se uită în spate şi, din goana armăsarului, îmi aruncă la picioare plecarea în Olanda, curând, firul de eustoma verziu, mai apetisant decât bomboanele fondante de la cofetăria Iepuraşul- gălbui, cafenii şi roz, printre cele majoritar albe-, bluzele cu floricele şi curea atârnată pe şolduri, cumpărate dintr-o furie de lunea, mica bârfă cu profesorul de filozofie, în faţa rectoratului, chiar telefonul de acord din Bucureşti, prin care se mai alătură cineva demersului spontan de procurare a laptopului pentru Puşa up, bolnavă. Cum era vorba aia, că nimic nu ne consolează? Cine o fi spus-o? Cred că eu, după ce de multe ori încerc să înţeleg, să înţeleg de ce şi de ce nu şi de ce nimic şi de ce nu am putut şi dacă putea, pâna când şi dacă voia- pâna când şi dacă orele didactice ni le-a tăiat ministrul ucigaş ce vom face cu de ce- urile? şi dacă aş vrea… trupul şi luna ar vrea, ştiu, dar mintea, partea nevăzută, ce ai zice într-o prezentare power point, în sliduri reci, atârnate pe peretele alb din faţa scaunelor ştiinţifice? Ar rămâne doar ciocolata trasă sub formă de vişine învelite în şerbetul roz sau lichorul serbati, cu moţ de păpădie deasupra, care, ele, m-ar săruta pe pleoapele plânse- iar? de la vânt şi m-ar urca în tren.
Prea mult, prea greu şi grija că, într-o zi, carotida sau colul sau vena puţin palpabilă de la picior ne joacă feste, că mintea nu va mai respira, că sănătatea capului o va lua razna, hormonalo-adolescentin, şi între Maastricht şi Bucureşti, va prefera o rugă în genunchi, pe scările din faţa facultăţii de Drept. Sau o cafea la Planters unde jurămintele s-au făcut şi desfăcut, înnodat şi încolăcit pe mâinile dragi şi s-au rupt apoi cinic, cu plasa în mână, pe degetele cu verigheta. Astăzi nu vreau să fac nimic din ce trebuie, trupul să fie minte, să îi dau doar scris pe pâine, mintea să nu se spele. Să nu se îmbrace decent, simţirea să zacă la întuneric, în dezordinea dormitorului. Doar luna de dimineaţă, de pe internet, şi din placa de vinil rotindu-se în aceleaşi cercuri inegale din ceaşca cu cafea va fi primită în casă. Foarte aproape, ea nu s-a lăsat decât în noaptea dinainte zărită eminescian de la balcon, pe partea dinspre pădure, până pe la 4 dimineaţa, nori şi vată dark, atârnată bărbos pe gâtul cerului. A doua seară, când chiar ar fi trebuit să ne atingă, n-a mai venit. La fel de adevărat este şi că n-a mai venit nici plânsul, neliniştea, neîmplinirea, golul din iubirea mea, neputinţa, amărăciunea şi disperarea plecării. De fapt, depresia mea era deja, a fost numai restartată în mai, începuse în februarie, la munte, în seara în care nu eram nimic sau poate nimerise din greşeală, cu o prietenă foarte bună, aici, şi poate va face şi sex…. Sau chiar în ultima zi a anului, cind între o supă şi venirea musafirilor, doctoriţa mă trata de iubire, şi nu ştia că degeaba. Începusem de atunci să mor câte puţin, deci prima dată a fost mai demult.
Tot luna se vede pe cer în timpul zilei, câteodată, albă, mititica, printre nori pe fond albastru. Când laşi capul pe spate şi e departe de noi, ea se lasă doar atinsă cu ochiul dilatat şi mintea neatentă- luna ziua? care parte a ei o mai fi şi asta?
Şi vreau, nu vreau, intru în bloc, ştiu că aceste betoane îngrozitoare ascund apartamente cochete, car geanta roşie pe umărul drept, sacoşa roşie cu cărţi în aceeaşi mână, şi firul mov cu alb pe la margini de petale- pe undeva, într-o altă mână. Iar arcada largă deschide camera aurie, cu veioze pe la colţuri, perne lucioase cu cămile şi ceai alb pe masă. Gustul de limette e prea tare, dar nu deranjează, în colţ, masa se odihneşte greoaie pe nişte picioare curbate gros, de o forma ovală, pe care am atins-o doar la muzeu, cele două statuete de femei negre dark se apleacă de pe raftul cu cărţi. Covorul subţire cu modele persane stă la picioare, întins corect şi e cald de lumină, de raze, de culori şi întuneric blând, un pic de confidenţe, un pic de seară, un pic de obosit- e bine. Dar prea mult. Valul de tzunami mă aşteaptă la ieşire, nu sunt bani, nu sunt euro, nu e timp, nu e iubire, nu e cald, nu e pâine, e doar iubire, e doar luna, e doar simţire. Trupul nu mai e. Întunecat şi în partea nevăzută, cumpărăm pâinea, sorbim ceva, mestecăm altceva, dormim, murim, dormim în dark şi faze ale lunii, lene şi obligaţii împinse cu picioarele egoiste la marginea patului.
Ziua în care scriu ar trebui să fie fericită, plină, ieşită curată din mareea trăirilor bolnave şi triste; dar dacă nu e? Să nu deschid gura, să nu ating cu limba cuvintele orale, să nu plec, să nu stau, să nu uit să fiu cum trebuie, să fac ce trebuie. Să corectez, să pun diacritice, să pun în plicuri, să uit că unii vor să se adune şi nu mai vin înspre noi, să fierb o tocăniţă, să plec la cenaclu, sau să nu ? să dorm, să dorm de tot, să trag trupul într-o parte, pe perna nevăzută, să torn cafeaua dark peste mintea obosită, să mă arunc de pe lună, să.
Să dau un telefon.

Anunțuri

~ de cenaclulliterareuropean pe Iulie 18, 2011.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: