Danube Rhapsody

•noiembrie 27, 2011 • Lasă un comentariu

Danube Rhapsody

http://danube.europeanecho.eu

Vă propunem un Nume

•iulie 18, 2011 • Lasă un comentariu


CARMEN GHEORGHE

Hamburgerul lui James Joyce
sau
De ce aş vrea să semăn cu Herta

Între vorba cu un accent irezistibil şi gleznele albe, subţiri, lăsate la vedere, nu te poţi uita decât la faţa ei. Sprâcenele uimesc, se ridică şi coboară într-un joc şugubăţ, cu accent german, buzele roşii şi gura mare, extrem de mobilă şi vie transmit mai mult decât exprimarea foarte frumoasă a interlocutorului bărbat. Ea face spectacol, el nu. El ştie, ea nu vrea să facă asta. El spune circ, ea nu reacţionează…
Mâinele fine ating începutul labelor picioarelor, descoperite, expuse sălii. Ateneul e miraculos, dar modul în care femeia se priveste înăuntrul său îl copleşeşte. Decorul nu spune nimic, microfoanele montate prea jos sunt incomode, iar bărbatul vrea acum, pe loc, să fie absolvit. Ea nu se lasă… Păsări tinere- mâinile i se mişcă în lateral şi ochii, mereu aplecaţi spre microfon, spun despre noi toţi, cum nu am zis nimic, cum am înghiţit dictatură şi frig pe nemestecate. Femeia asta a fost îngreţoşată şi îl invocă şi pe dracu, în public. Poţi s-o iubeşti la prima vedere. Aprioric, e deşteaptă şi nu face paradă de asta. Spre ruşinea subsemnatei, nu am citit, nu o cunosc şi mi-am permis să nu o iau în seamă printre bărbaţii ca Henry Miller, Gabriel Liiceanu sau James Joyce. Pe ea nu am căutat-o în clipa următoare a invocării ei la o întîlnire între prieteni. De fapt, pentru că nimeni nu a pomenit-o. .. Am alergat la cărţile lui Pleşu, la liicenele Întâlniri cu necunoscuţi, dar nu am încercat să înţeleg de ce a părăsit Timişoara în ‘87. Voiam să încep prin a cânta un imn ţinutei acestei doamne şi, dacă nu am făcut-o, este pentru că îmi revin încet- încet şi, totuşi, fără să uit. O doamnă în negru, uşor nevrotică, ca o franţuzoaică din filmele lui Lelouch, cu egări şi ochelari de soare pe creştet, fără podoabe, dar cu un simţ al umorului “finuţ”- este un model spre care mi-aş propune să tind. Ea este o doamnă care nu e scriitoare, dar se chinuie să scrie fiindcă trebuie. Publicul aşteaptă la pândă replicile, iar uneori am simţit că Herta sunt eu, că ea nu răspunde la ce a fost întrebată, ci se descoperă atunci, pe loc, într-o nevoie de expunere pe cât de sinceră, pe atât de periculoasă. Nu poţi fii atât de sincer şi să pleci nevătămat apoi de unde ai venit. De nicăieri. Dintr-o iubire pierdută sau dintr-un interviu televizat, cu oameni care vor să miroasă adiere de Nobel. Nu ştiu ce va fi fost, nu ştiu de ce azi, prin ce mecanism efemer, de nerecunoscut şi pipăit mi s-a arătat acest dialog dintre Herta Muller şi Gabriel Liiceanu, săvârşit toamna. Dar trebuie să întind mâna către ai mei, către echipa cu care- iar-, trec prin lume, iar acesta a fost semnalul. Să bată gongul !
Clipa în care a început iarna am văzut-o din curtea fără crizanteme, posomorât de pustie, dar în care primulele de a doua oară şi ghioceii înfloriseră din nou. De emoţia toamnei sau poate, ca să nu uităm. Uliul a trecut razant, găinile au cârâit, ascunse în coteţele reabilitate termic, iar umbra iernii s-a întins până când mătuşa mea a ieşit şi a strigat tare. Da, nimeni n-a furat nici o găină, doar iarna în- tinde braţul rece şi, sub ochii mei ploaia, shining down like water, se face vată de zahăr şi chiar zăpadă. Nu pot filma, durează doar câteva secunde, iar la ora 2, sâmbată, putem consemna în jurnalele personale de sub perne cu funde roz, că iarna a sosit. Groaznic.
Îmi pot monta doar mănuşile cu un deget. Şoşonii roz nu îmi ţin de cald, inima ar trebui să-şi cumpere un fâş, dar mai am pălăria şi mirosul de mâncare în buzunarul de la pardesiul pe talie. Ce mă fac dacă nu pot reciti Ulise? Mai am eu dreptul de a invoca incinta şi cărămizile lipsă din sala de bar? Dar pe Andrei de la bucătărie care ne promite că reţine nişte muşchiuleţi pentru musafirii întârziaţi?!?
Intru din nou, duminică, la o ora fără rost- paisprezece- în restaurant. La bar, miroase a dezolarea fetei care prepară. Ce? Mai nimic, doar un Blue Angel pentru mine. Îi cer hârtie şi pix, şi deja se repede. “Vă putem ajuta cu ceva?” “Nu, drăguţă, mă descurc.” E exact cum îmi place- pustiu, sinistru şi cu mirosul de la uşa roşie a toaletei, gâdilându-mă pe la gene. Aproape de Cişmigiu, fără terasă, dar cu râsetele de cu seară în urechi, iau notiţe, însemn citatele de pe pereţi, reţin numele actorilor din Ulysses, the movie, şi din TheDead. Chiar şi Bernard Shaw are ceva de spus aici, în rama maro, pe peretele din stânga, sub Oscar Wilde. Ceva cu dansul, deci se potriveşte.
Se aud voci, doi bărbaţi s-au căţărat pe scaunele înalte, susură ceva în engleză, cu replicile date de o voce subţire, stârnindu-i uşor la râs.
Clipesc şi îl văd, în colţul opus, pe Vali, cam nervos şi, evident, înfometat, care ne priveşte ca pe trupa lui de fost conducător brigadier. Ne rujăm toate trei, pe rând- Simona, cu mov, eu mereu, dar mereu, cu roşu (Herta- I love you!), iar Marina nedefinit; activitatea de spionaj e mai sigură cu buzele ascunse sub glossuri transparente. Între peşte şi muschi de porc, din gâturile date pe spate ţâşnesc cascade înspumate de râsete şi duioşii prieteneşti. Se bea doar bere şi suc, deşi zăresc un pahar domnesc cu vin roşu. Deci Radu preferă roşu…
“Nu mai avem decât trei porţii de fish and chips”… “Extraordinar, dar unde sunt celelalte? Le-aţi mâncat?” ”Nu, dar mâncarea se mănâncă pe loc, nu când vreţi dumneavoastră!??” Asta nu a spus-o nimeni, dar tacit, ba chiar un pic expres, cam tare, Dorin vrea să ştie unde a dispărut mâncarea, carnea, cartofii. Nici chiar hamburgerul James Joyce, de 35 de lei !!?? nu se mai fabrică la această oră; putem sorbi pe îndelete, însă, supa de dovleac cu mentă. Îh.
Respirăm uşuraţi, pentru Mişu şi Radu de la Timişoara va mai fi câte ceva de ros. Primim locul de la colţ, ferestre luminate în spatele fetelor, spaţiu îngust pentru domnişoare, şi întuneric. O minunată, caldă şi neaşteptată apropiere în centrul oraşului, în ultimele zile ale preferatei luni, noiembrie, în care toamna se mai joacă prin decolteuri. Miroase a L’eau de Merveilles de la Hermes, iar Dorin ne promite diamante şi argint în creaţii înregistate la O.S.I.M. sub denumirea de bijuterii. Deci face ridicări topo la inele. Mişu refuză cartofii, iar părinţii responsabili împărtăşesc, ochi în ochi, despre jucăriile Zizu Pets sau Tobogan Pets. Puţin indiscret, de la peşte, desigur, Valentin pomeneşte, din colţul buzelor, de o carte, despre idei şi consemnări, robe şi, cu ochii strălucitori, promite şi el. Sunt ca acasă, printre ai mei, e noapte, dar dacă îmi aşez pe cap pălăria de catifea brună, iar mănuşile mi se încolăcesc printre degete, păşesc în oglindă- Alice şi iepuri albi, nebuni, cu şosete sau fără.
Îi contrazic pe toţi cei care spun că nu trebuie să ne intilnim prea des. Încă ne descoperim de fiecare dată. Încă avem de învăţat unii de la ceilalţi, încă Mişu are multe de spus. Toţi ne bulucim cu pieptul în faţă, la microfon, să apucăm să ne spunem replicile, să fim în reflectoare. Dorin pândeşte reacţia noastră la prăjitura de ciocolată, numită, zglobiu –sau insinuant?- “A decadent Chocolater Torte”. Da, destul de orgasmică, în combinaţie cu cheesecake-ul aferent. Se face cumva că, deşi nu e vorba despre nici un fel de seducţie, Liiceanu apare prin vorbele Marinei, colea, lângă Dorin, în colţul mesei. S-a citit peste vară Întâlnirea…, s-a participat la lansări, se compară oralitatea lui Pleşu cu scrisul aşezat al prietenului Gabriel, se ajunge la marii dispăruţi. Privesc în stânga şi jur- mă bazez doar pe memorie, Mişu!- că, din cămaşa Ralph Lauren, Radu chiar ne face să credem că a fost pe urmele profesorului Beleiu, în aşezatul, răbdătorul Ardeal, la Vadul Moţilor, şi s-a uimit că este încă iubit, cu dreptul civil, cu tot. Dacă închid ochii aud de departe Funky town, ca o părere de demult.
Prinţesele şi muşchetarii s-au fumat de pe vremea ţigărilor Carpaţi, se pare că toţi vor să fie Avatari sau Extractorşi de vise. Şi totuşi, regina- mamă speră să arate cu mândrie un cârd (hi!hi!) de prinţese şi să ne întrebe- impozant- triumfător şi sexy: “Vedeţi prinţesele astea?” “Eu le-am făcut!” Ar suna ca o glumă sau leitmotiv la carnavalul nostru mascat, organizat la Veneţia, pe stânga, unde ajungem cu vaporetto…
Ne plac nasturii, mai ales descheiaţi, dar şi pixurile; deşi nu chiar în lenjeria intimă a doamnelor din partea de sus, adică din Bihor. V-aţi gândit şi la rujuri-spion, în mov sau transparent- inocent marinăreşti, cu care să ni se soarbă de pe buze vorbele- exclusiv- de duh?? Deci nu vrem percheziţie corporală, nu suntem de acord cu dictatura şefilor de brigadă, refuzăm compromisul atingerilor neoficiale în particular, în căutarea mijloacelor electronice de văzut şi auzit, ne-am săturat de copii (cu accent pe o!), de falşuri şi imitaţii ieftine. Nu mai vrem Coco Chanel, sub formă de cizmuliţe alb-negru, ci ne dorim toate să fim Mata Hari, cu mănuşi în reţele fine, de aţică bej….
Nu are nici un rost să ne întrebăm de ce nu sunt şerveţele, pahare sau linguriţe, domnişoara cu funcţie de maestru de ceremonii are picioarele prea lungi ca să mai şi vorbească, dar prin misterioase, întortocheate şi sclipicioase cuvinte rostite obligatoriu deodată, aflăm că Simona chiar a avut pietricică Swarovski pe caninul frumuşel, da, Radu, nu i l-a înghiţit nimeni într-un sărut fierbinte, dar l-a ciugulit singurică, de bună voie; da, ne-am pune şi noi diamant pe dinte, dacă nu ar trebui să ne pilim dinţii; nu, Marina? Da, se spune rabacioace în loc de mănuşi, acolo unde soarele se vede mai rar, privativ; da, Steve Vai cântă miercuri în Bucureşti şi da, putem face repetiţii pe Skype. Şi chiar dacă melodia “De ce temi” e dorită de comeseni pe vecie, încă mai sunt unii care nu au acces şi aşteaptă, mură în gură, versuri, linkuri etc. şi, eventual, mişcarea scenică în mici dicţionare de buzunar.
Miroase. Însă gândul că vom putea privi cizmuliţele de cauciuc ne dă aripi, rana din pulpă nu mai doare la fel, iar în afară de Vali, la fel de entuziasmat ca şi fetele din provincie, restul tresare uşor înfrigurat, la gândul sinistru că va trebui să meargă pe jos până în Amzei. Şi totuşi, cavalerii sunt gentlemani, iar ofiţerii şi mai şi.
Că nu se dansează e subînţeles. Dar “Dancing is the expression of a horizontal desire, legalized by music”, ne transmite B.Shaw din alt colţul opus. Oare Fernando, în calitatea lui de prieten al lui Dorin sau Vali – ştie? Înţeleg că nu a observat nici ieşirea, care e, de fapt, intrarea în sala de restaurant. Butoaie de tablă, lăzi cu sticle şi gheriodoane pline ne împiedică să fim demni în retragerea fără torţe, de la sfârşit.
Miroase (şi) a toamnă. Am scăpat. Parfumul franţuzesc al Simonei a fost învins, iar bărbaţii obositi, din cercul nostru strâmt, dar vesel, se vor resimţi încă, cu miresme îmbietoare de carne la grătar, prin hainele de piele, şi nu numai.
Un pic de Jar ne-ar prinde bine. Calea Victoriei ne face cunoştinţă cu Furla, da, cam scumpă la cauciuc, chiar şi cu Ralph Lauren de Bucureşti, cu firme şi nume care defilează în goana vântului pe lângă noi. Rămâi sănătoasă, cucoană, îmi iau cizme din Amzei, şi plec. Cu preţuri chinezeşti, cu viteză americană şi cu tactică germană. În vitrina luminoasă şed aliniate, ca la uşa hotelurilor din Paris, încălţările colorate delicios; ne aşteaptă. La un repertoriu nou al brigăzii, ar merge şi nişte galoşi noi… Trecem de casa Luminiţei, chiar şi de a lui Nuţi- Doamne, mai cheamă azi pe cineva Nuţi? Să ridice mâna!. E lumină, cred că probează nişte rochii mai vechi, de prin vacanţele de la Costineşti…
Clipesc, în colţ nu e nimeni, pustiu ca în camera lui Dedalus, şi la fel de trist ca şosetele lui Vali când le lasă acasă. Blue Angel vine de la blue curacao syrup sau de la langoarea ultimelor zile de noiembrie, luna în care am mai trecut un an, un anotimp, un timp? Liniştea şi umbra partidului portocaliu din vecinătate, fluturând ideatic pe la fereastră, se mai simt. Privesc. Reţin. Decantez. Am trăit.
Şterg cu mănuşa udă o imaginară oglindă a vieţii şi, printre ulii şi zăpada grea, oribilă, lumina străpunge geamurile de termopan. Îmi pot trage egării şi purcede să o descifrez pe Herta din Timişoara. Nu ne consolează nimic literar, dar James Joyce ne urmăreşte cu romanele lui, şi rămâne o provocare de toamnă. A managerului care exercită un drept de folosinţă exclusivă asupra firmei comerciale “James Joyce’s Restaurant”, pe care, ne întrebăm, cu înduioşată uimire, de ce şi-a ales-o??!! A distanţei dintre Dublin şi Zurich, oraşe europene şi nu prea, între care irlandezul şi-a ţesut odiseele. Legătura dintre toppingurile de onion, mushrooms, tomato şi fried onion- delicios!- şi încifratul Joyce se poate croşeta cu mare greutate, ca şi ideea că aceste rânduri vor fi mereu idealizate, frezate şi aşezate cuminte în albe pagini A4. Nu încerc să ascund că suntem un pic trecuţi, un pic obosiţi, un pic vii când nu ar trebui, poate, să fim; chiar şi un pic ridicoli dacă încă mai iubim; că normalii şi foştii visători, entuziaştii de pe vremurile studenţeşti şi-au pierdut aplombul printre dosare şi mici reforme ale justiţiei.
Dar femeile şi bărbaţii pe care îi aşez cu grijă aci, echipa mea, sunt speciali, cu şosete şi şoşoni de cauciuc, traşi chiar şi pe coate, cu ochii inteligenţi şi, dacă se enervează, îl vor citi şi pe Joyce, cu tot cu dublinezii lui. În original. Poftă bună! Şi vouă, Herta şi Joyce, oriunde v-aţi afla!

Noiembrie 2010, Bucureşti,
James Joyce’s Restaurant
––
Nu ştim a cui e Luminiţa, nici cine e Nuţi, dar au nişte rochii mişto, pe care le proba Vali, uneori.

The Dark Side. Partea nevăzută

Luna. Trupul. Mintea. Ciocolata. Ieşirea din partea întunecată a nopţii nu e deloc simplă. Căci dacă murind pentru prima oară am tot murit, apoi toate părţile trupului se opun. Primul se scoală auzul- unde se înfig între plăcuţele timpanului şi rezonează fin- uşor- agale şi acrişor, ca un fursec cu stafide înmuiat în cafeaua amară. Urmează ochii- ei încep să se mişte uşor sub pleoapele nu prea transparente, aşa că numai cineva care s-ar apleca să îi privească deaproape ar percepe alunecarea dreapta- stânga. Mâna încă tresare involuntar, aşa cum stă pierdută cu palma în sus, poate îndoită uşor de la cot. Parcă pulsează un zvâcnet uşor sub genunchi, tot pe stânga, unde o venă sensibilă, fiindcă e albastră, strânge uneori capătul arterei plăpânde. Dacă aşternutul se trage în sus, peste cap, lumina nu se mai amestecă între propoziţiile care deja se înscriu cu negru pe retină, pe creier, pe habar n-am. Supra lună, am de scris, cenaclu, cursul de la care am lipsit, bărbatul iubit, ciocolata amăruie din Belgia, tristeţea dark şi Pink Flyod, ar trebui, trebuie, e târziu, sună un telefon, denisa, cercetare- raportare- formă fără fond, masa ovală cu picioare curbate, eustoma grandiflorum, visele de peste noapte, dorul de a auzi măcar pe cineva, un apel… gânduri, idei ale minţii- raţiune sau ale minţii- simţire?
Partea nevăzută se iscă, clocoteşte, face planuri, cuvintele cresc pe dinăuntru ca fularele tricotate pe seară, cu andrele unite între ele cu o coardă subţire de plastic, să nu se piardă, din afară nimic nu se zăreşte, atenţia întoarsă înăuntru a pus în vis un bloc înalt, pe malul mării, singurul cu curte interioară şi tavan peste ea, probabil transparent, nu îmi dau seama, feţe de oameni pe care nu i-am mai văzut demult sau deloc, D. care fuge cu un caiet în mână după autobuz şi cu pletele blonde mă recunoaşte şi îmi face un semn; cei doi bărbaţi din viaţa mea care vorbesc într-o cameră, într-o casă de ţară, lângă o curte cu flori, şi eu stau siderată şi mă prefac că dorm, stupefiata că el nu ştie, că el ştie, că se aude un copil care plânge în curte şi ei pun la cale ceva, fără mine, şi întins pe patul de vis-a-vis stă R., iar aproape de somn e C., aplecat deasupra, într-o veghe trează, nejustificată. Deja unele părţi ale viselor s-au spălat pe dinţi, pe corp, pe mâini, pe părul uşor ondulat, cu puţine fire albe. Mintea aleargă sub pleoape, trupul e dark. Piciorul drept aşezat cuminte peste glezna stângă, definitiv marcată, pilota portocalie, scămoşată de Bella în extazul toarcerii matinale, plapuma grea găsindu-şi loc pe la mijloc, perne răvăşite, grijă.
Ar trebui să fac. Ar trebui să ies dintre anevoioase întinderi de moarte somnolentă, căci cred că se poate spune că dacă sângele nu mai irigă-inimă, creier- vine la tine celălalt somn, dar dacă apa, ca un bivol negru, se face pătură dark şi te strânge între cute, poţi să părăseşti mereu, serile şi nopţile, dar mai ales dimineţile, ieşind din uitare fiindcă trebuie. Ziua în care nu vreau aş vrea să fie azi, când pliculeţul de hot dark chocolatta curge deşertic în cana roşie, apa bolborosită în caniţa de tablă o cotropeşte şi formez un număr să aud o voce. Dau să închid de două ori înainte să se facă conectarea, şi totuşi. A treia oară aştept până se aude. Alo. Normal. Alo- la fel. O pauză mai lungă, adágio ma non tropo, nu mai ştiu ce înseamnă asta, şi Alo. După al treilea, poate, deşi nu cred, oleacă intrigat, apăs cu vârful inelarului drept pe clapa aparatului. Delete. Atât. Punct şi de la capăt. Azi nu vreau să vorbesc, vorbele le ţin sub pleoape, le ţin în uter, în cavităţi, în micul ulcer, în corneea umedă şi picurătoare, care fie aer rece, fie soare, fie vânt furtuna şi îngheţ, durere şi bucurie, muzică şi scris- curge apos şi enervant pe obraji, mai ales pe stângul. Astăzi voi fi numai parte nevăzută, supra parte nevăzută, foarte, cel mai aproape de pământ, provocând valuri de cuvinte aşezate în lumi paralele, analize de text şi cărţi trase de pe rafturile de sus, cu pânze de păianjen şi mult praf pe ele. Viaţa neagră- pe cerul gurii ei?- face jonglerii şi dacă nu sunt atentă vrea să mă păcălească cu lucruri şi forme. Versatilă pe vazele cu irişi şi printre ceasurile imense de perete, cu cadrane înflorate, se uită în spate şi, din goana armăsarului, îmi aruncă la picioare plecarea în Olanda, curând, firul de eustoma verziu, mai apetisant decât bomboanele fondante de la cofetăria Iepuraşul- gălbui, cafenii şi roz, printre cele majoritar albe-, bluzele cu floricele şi curea atârnată pe şolduri, cumpărate dintr-o furie de lunea, mica bârfă cu profesorul de filozofie, în faţa rectoratului, chiar telefonul de acord din Bucureşti, prin care se mai alătură cineva demersului spontan de procurare a laptopului pentru Puşa up, bolnavă. Cum era vorba aia, că nimic nu ne consolează? Cine o fi spus-o? Cred că eu, după ce de multe ori încerc să înţeleg, să înţeleg de ce şi de ce nu şi de ce nimic şi de ce nu am putut şi dacă putea, pâna când şi dacă voia- pâna când şi dacă orele didactice ni le-a tăiat ministrul ucigaş ce vom face cu de ce- urile? şi dacă aş vrea… trupul şi luna ar vrea, ştiu, dar mintea, partea nevăzută, ce ai zice într-o prezentare power point, în sliduri reci, atârnate pe peretele alb din faţa scaunelor ştiinţifice? Ar rămâne doar ciocolata trasă sub formă de vişine învelite în şerbetul roz sau lichorul serbati, cu moţ de păpădie deasupra, care, ele, m-ar săruta pe pleoapele plânse- iar? de la vânt şi m-ar urca în tren.
Prea mult, prea greu şi grija că, într-o zi, carotida sau colul sau vena puţin palpabilă de la picior ne joacă feste, că mintea nu va mai respira, că sănătatea capului o va lua razna, hormonalo-adolescentin, şi între Maastricht şi Bucureşti, va prefera o rugă în genunchi, pe scările din faţa facultăţii de Drept. Sau o cafea la Planters unde jurămintele s-au făcut şi desfăcut, înnodat şi încolăcit pe mâinile dragi şi s-au rupt apoi cinic, cu plasa în mână, pe degetele cu verigheta. Astăzi nu vreau să fac nimic din ce trebuie, trupul să fie minte, să îi dau doar scris pe pâine, mintea să nu se spele. Să nu se îmbrace decent, simţirea să zacă la întuneric, în dezordinea dormitorului. Doar luna de dimineaţă, de pe internet, şi din placa de vinil rotindu-se în aceleaşi cercuri inegale din ceaşca cu cafea va fi primită în casă. Foarte aproape, ea nu s-a lăsat decât în noaptea dinainte zărită eminescian de la balcon, pe partea dinspre pădure, până pe la 4 dimineaţa, nori şi vată dark, atârnată bărbos pe gâtul cerului. A doua seară, când chiar ar fi trebuit să ne atingă, n-a mai venit. La fel de adevărat este şi că n-a mai venit nici plânsul, neliniştea, neîmplinirea, golul din iubirea mea, neputinţa, amărăciunea şi disperarea plecării. De fapt, depresia mea era deja, a fost numai restartată în mai, începuse în februarie, la munte, în seara în care nu eram nimic sau poate nimerise din greşeală, cu o prietenă foarte bună, aici, şi poate va face şi sex…. Sau chiar în ultima zi a anului, cind între o supă şi venirea musafirilor, doctoriţa mă trata de iubire, şi nu ştia că degeaba. Începusem de atunci să mor câte puţin, deci prima dată a fost mai demult.
Tot luna se vede pe cer în timpul zilei, câteodată, albă, mititica, printre nori pe fond albastru. Când laşi capul pe spate şi e departe de noi, ea se lasă doar atinsă cu ochiul dilatat şi mintea neatentă- luna ziua? care parte a ei o mai fi şi asta?
Şi vreau, nu vreau, intru în bloc, ştiu că aceste betoane îngrozitoare ascund apartamente cochete, car geanta roşie pe umărul drept, sacoşa roşie cu cărţi în aceeaşi mână, şi firul mov cu alb pe la margini de petale- pe undeva, într-o altă mână. Iar arcada largă deschide camera aurie, cu veioze pe la colţuri, perne lucioase cu cămile şi ceai alb pe masă. Gustul de limette e prea tare, dar nu deranjează, în colţ, masa se odihneşte greoaie pe nişte picioare curbate gros, de o forma ovală, pe care am atins-o doar la muzeu, cele două statuete de femei negre dark se apleacă de pe raftul cu cărţi. Covorul subţire cu modele persane stă la picioare, întins corect şi e cald de lumină, de raze, de culori şi întuneric blând, un pic de confidenţe, un pic de seară, un pic de obosit- e bine. Dar prea mult. Valul de tzunami mă aşteaptă la ieşire, nu sunt bani, nu sunt euro, nu e timp, nu e iubire, nu e cald, nu e pâine, e doar iubire, e doar luna, e doar simţire. Trupul nu mai e. Întunecat şi în partea nevăzută, cumpărăm pâinea, sorbim ceva, mestecăm altceva, dormim, murim, dormim în dark şi faze ale lunii, lene şi obligaţii împinse cu picioarele egoiste la marginea patului.
Ziua în care scriu ar trebui să fie fericită, plină, ieşită curată din mareea trăirilor bolnave şi triste; dar dacă nu e? Să nu deschid gura, să nu ating cu limba cuvintele orale, să nu plec, să nu stau, să nu uit să fiu cum trebuie, să fac ce trebuie. Să corectez, să pun diacritice, să pun în plicuri, să uit că unii vor să se adune şi nu mai vin înspre noi, să fierb o tocăniţă, să plec la cenaclu, sau să nu ? să dorm, să dorm de tot, să trag trupul într-o parte, pe perna nevăzută, să torn cafeaua dark peste mintea obosită, să mă arunc de pe lună, să.
Să dau un telefon.

Carte de Învăţătură

•aprilie 30, 2011 • Lasă un comentariu

ROMULUS VULPESCU
Poemă ”Dubito,ergo” (1979)

Ţara dintre „da” şi nu
Ce de mult mi-aparţinu;
Ţara dintre „nu” şi da
Care-a fost a mea
Şi a ta;
Care-a fost cândva
Şi-a Lui
Şi acu-i a nimănui:
Ţara minţii mele Şui…


Romulus Vulpescu
în dialog cu criticul Victor Bibicioiu, martie 2003

Undress me

•aprilie 9, 2011 • Lasă un comentariu

ANCA SANDU


Brasov International Book Fair-03/25/2011

Strip away these, the colours of misery and cold. Undress me slowly. I’ll fear standing there, bare, in front of you; so strip them one at a time, take one after the other. Take your time. We have time, we have all the time you might ever need. You don’t know where to begin, do you? Begin with the one that overwhelms: black. I don’t like how I look in black; my skin is much too fair for it… You will need to be patient, there’s a lot more of it than you might ever imagine… People dressed me like that every time they had the chance… and I… I was much too weak to resist. And after you’re done with black, move on to the grey. The gray wasn’t their fault, it was mine. I was the one that chose to dress like this. But now it’s done, I’ll shed off the grey, it’s much too gloomy, and I’m tired of being sad. On to the brown. The years’ four, empty autumns dressed me like that. But now it’s summer and brown has no place in this season. We come to the blue and the violet in which I was dressed by every door closed to me, ever rejection. But now I have the key and the strength to open them, and I don’t need their colors anymore. And then green, the last one – the one for each and every unanswered question. I now have every answer I ever needed, so you can go ahead and strip green off too. Slowly. Carefully… And now silence. You. Me. Completely bare. Dress me. Dress me and paint me in warm colors that smell of happiness and of… you. Start with white. Yes, a lot of white. I like it, it’s bright and it reminds me of the stars that night. Now paint me in sunrise, yellow, pink and orange, I want it all, doesn’t matter which one goes first, doesn’t matter what shade they are, how much you use. Throw them all on me, throw them all in the most orderly chaos of colors, feelings and memories. And now, for the last one, the most important. Dress me up in the color of love – dress me in red. Paint it slowly. Take the time. Revel in stroke of your heart’s brush upon my skin of sunrise and summer. Draw. Anything you can think of. Draw a sun on my shoulder; whose rays stretch over my back and my chest. Draw a heart in my palm. Draw the waves of the sea on my legs. And when you’re done, sign your name on my hand.

I now belong to you.

Numinous…

•aprilie 2, 2011 • Lasă un comentariu

Horia Suto

…Curiosity

   Going. Against the course of existence. Going against the seams of the sky and the land. Going. Forever, until eternity becomes passing and mortality becomes an age of the universe. On a road of fire, running towards the source of the flames. On a crimson bridge, flying towards the azure lining of another sky. On a cloud of steel, wading through the silver of purity.

             Going. Through thoughts and dreams, until existence became embodied and matter took shape. Not of man, but not of beast. Not lifeless, but lacking life. Not of the world, but not alien. The shape was of a tree of nine branches, with nine realities precariously perched on each limb. It stood as the core of a belief, as the rock upon which nine planes of being dwelled, upon which they carried on with their lives, upon which the time, for those nine, ticked on, mercilessly and so commonly. The tree bound their fates, nine worlds, and separate, to eventually collide. And then, to catch fire and to freeze, in an ocean of annihilation. And the tree to be eaten. From its roots, by fear, from its crown, by ambition. It existed so it could fade.

             But what if it wouldn’t have existed? The worlds would have fallen into the void. Or they would have grown a tree on which to settle on, had they known it was not their fate to fall. If it had not existed then, then it would exist now. History is static. What has happened cannot unhappen. The tree was always there, it might still be there now. How else would the world have seen the man? Would then his tale never have been heard?

             His tale, that upon one dusk, the lone wolf, the wanderer, reached the end of a world – it wasn’t his; he had no world to call his own or, at least, that is what he thought – and he saw what no one had seen before. He saw the stars staring back at him. A field stretching so endlessly that infinity could not grasp its entire form. He saw a great, black tear in the sky. An abyss of absolute nothingness, a reminder of a time forgotten even by him. Above it, a frozen wasteland, and below, only fire and ashes. He stared into that great hole, and he saw himself. He was a mere shadow of his former life. He was a wanderer, but not because in the world there was no place for him to call his own, but because the whole world was his – A gardener, walking through his gardens. He felt his mind had forgotten his tale. He remembered the mountains, being made of bone, and he remembered the plains, being made of leather, and he remembered the seas, crimsoned by the blood of their conception. He remembered a hand molding the world, his, but alien. So far had he fallen that he did not remember why he built this world, when he built it. He walked away from the dark, yawning gap between ice and fire, and he went to wander his world again, his mind straining for ages to remember why it exists. Obsession walked alongside him, and its incessant pestering grew weary on his thoughts. And then, one day, that he could no longer bear this weight, he took his staff, and sharpened it, leapt off of the/his world. As he drew closer and closer to the yawning gap, he raised the speared staff, and impaled himself upon the tree. He felt no pain, his body did not bleed, his anguish was silent.

             Nights he stood there, and then bore the dawns of days. He was detached from his needs. No hunger cursed him and no thirst parched him. He stared into the horizon, trying to remember, as the bark of the tree sliced into his flesh, but he paid it no heed. He had to know why he made that lonely world, why the nine could not have been the eight. Void against creator, and they were equal. None knew the other’s purpose, none knew their own. He stared into the void and the void stared back and as time was but of his world, here he knew no measurement of passing. The sun rose and set, but the days did not go by. Not at first.

             He started shouting with emptiness. The void heard him, but his world did not. For ages he stood there, bound to the very thing that kept reality from collapsing. His mind wandered, thinking the shackles of the body had been broken, but they hadn’t. His mind was forcing the boundaries of lucidity. At that moment, came regret. He regretted having jumped. Why would the fall be worth it? From the light, he stepped into the darkness to discover light anew, but light abandoned him. Was the leap of any value? He was wandering, aimlessly. From stagnation, purpose, from purpose, stagnation. Boredom; to whim; from whim, death.

             He struggled to break free. But the tree demanded he stay. He struggled to destroy the limitations of his mind, but they held firm. He struggled to become one with the void, but the void would not take him. He was an outcast now, he abandoned his home in search for meaning, yet meaning escaped him and by that escape came purposelessness. He had no purpose before, but he could have searched for it. Now, there was nothing to search for, except release. But this did not come.

             So he looked into the sky. He ceased struggling and tried to find serenity. It came, unwillingly. But it came. In shapes and forms he could not understand. He saw lines on the clouds, and he saw angles and patterns, jumbled, in a coherent, fluid design, arrayed and disposed in such a way, that to a mind knowing of their reason, they would be able to tell the very story of the world.

             The world… maybe his world. The ninth of the nine. He wondered what it would mean to grasp reason. Would it provide his release, or would it deepen his anguish? Would it be understanding, or would it bring even more pronounced obscurity? But there were only two roads on which to take journey. One was a road towards the unknown; perilous, it may worsen his predicament, but if successful, it would bring the bounties of victory. The other was the road of no release; eternal, unending, but assured. Were it to take but the mind to decide, his journey would have taken wings at that very moment, but he feared the unknown. He felt stability – even the stability of damnation was – preferable to a future whose predictability was null.

             He now struggled with this one decision. To leap on the wings of chance or to drone forth on the chains of certainty. What is in a decision? Certainly, he was no stranger to such things. It would have had to have been, after all, his decision to have built the world – Creation cannot be forced, however, it is influenceable. It was his decision to wander, though for lack of choice. His mind pushed him forth, but his body called him back. The struggle to hold on to life, for leaping may just result in failure and demise, against the will to be free and to live fully, once more. In these cases it is strength that bears the duty of arbitration. Be of the weak, and the body will triumph and you will stagnate. Be of power, and the will shall bound forth and break mundanity. He was neither. He was beyond the properties of the mortals. He was strength, weakness, he was failure and triumph, he was progress and regression, he was everything spurned into one. Duality was to be his nature, and it was his origins. Duality of earth to sky, of land to ocean, of existence to nonbeing.

             And duality pushed him to see his only way out. Sacrifice. He would neither leave this place, neither would he remain. A part of him would always be bound to this tree, but his spirit would break his binds and walk the world anew. Compromise? No, solution. There are no compromises in order to find freedom, for freedom is already a compromise of the self. So the void sent out its agents to take from him, himself. On a flutter of black feathers came a thought, that he would know all there is to know. On a flurry of brown wings, came a memory, one that he would live once more. Whispers came to him, that he would see beyond the worldly, into the heart of his creation. He closed his eyes, and they remained closed, but his mind opened. He took within him the totality of actuality, and he was free. The spear still bound him to the tree, but nothing else kept him there. He looked towards the sky, and the symbols that had taunted him for so long had lost their esoterism to his intellection. They became the language of the tree. Nine worlds that spoke to the sky, receiving their answers in the glyphs of the yawning gap and the dark wings of cognition and the earthly plumes of recollection. Prayers to the rocks and the streams, replied to in the letters from beyond the edge of matter. The names of everything recorded in the alphabet of sacrifice.

             He lost his eyes. His spear had turned to ashes. His identity as the wanderer, shattered. He leaped, and fell, but he did not meet end, instead he was loaned wing, to soar, in exchange for a piece of history. From end, rise anew, to wander again, towards a destiny unforeseen, but yearned. Change, from sacrifice. He once walked, but now he stood watch over his world. He knew why it was there. Where it came from, that from his progenitor, the world was held by his bone; he knew how he made it, and when – that time had not been born when he first laid its foundation. And he knew why he leapt. It had seemed foolish then, but now he saw its worth. He was from beggar, pleading to the pebbles and the dust to tell him his own tale, to the emperor, lording over his past together, from up high, with his wings of sentience sheltering the unknowing from his knowledge.

             There were many that walked his world now, as he once did, curious to know why they were there, and how they came to be there. They say that they would give anything to know. That I would die to know why but they wouldn’t really. They fought to stay alive, they breathed to live, they trudged to exist and none would rise up above their existence to learn of its origins. And so he sheltered them. Learn, young ones, he would say, that to know is not the achievement; that to know is the journey and the will to sacrifice constancy. Knowledge would have brought them the same stagnation that they squandered in without the will to change. And so Thought made sure it was on their mind. And Memory guaranteed they would remember the meaninglessness of existence without venture. They walked the world as he once did, and they yearned for his freedom, and they had the tools to find it, but they feared their use. Curiosity would ever be their curse, because nobody had the will to break the bonds of the ruling flame and fire and yawning gap at the edge of the world.

 

Cronica Cenaclului

•februarie 20, 2011 • Lasă un comentariu

Horia Benga

M1. ( Autostrada )

 Avea un rucsac si chitara in husa. Nu ii pasa ce va face cu ea . Era departe de granita intr-o parcare mica si umeda a unui motel de tranzit de la marginea autostrazii M1. Si-a luat micul dejun si a plecat grabit spre masina. Cheile patratoase cu 3 butoane ii erau de folos acum. Cu un buton a deschis masina , cu unul a deschis portbagajul si cu unul a pornit motorul. Si-a trantit in portbagaj rucsacul pe care mai apoi l-a impins intr-un colt ca sa aiba loc chitara. A deschis usa din stanga si s-a pus pe scaun , si-a deschis gentil cotiera si si-a aruncat portofelul , iar telefonul l-a pus pe suportul lui lipit de parbriz. S-a ridicat a deschis usa din spate si si-a trantit hanoracul pe bancheta. S-a asezat greoi pe scaunul moale si a trantit usa dupa el. Radioul bazaia semn ca nu era semnal de radio acolo. A apasat butonul pe care scria CD. A turat putin motorul , a bagat masina intr-a-ntaia si a plecat incet din parcarea motelului. Si-a legat centura si a iesit pe autostrada.

Mii si sute de kilometrii de drum intreg , curat , depasiri de camione … In masina era cald. Si era bine , relaxare , calm. Pe display arata temperatura de afara : 5 grade. Era un norocos. Inauntru erau pe putin 18. A schimbat a 4-a si masina a tasnit putin peste 160. Nu avea voie , dar asa mergea in tineretea lui. Lua masina si fugea cu ea pe autostrazi , autobahnuri si chiar drumuri nationale. Acuma s-a apucat si de fumat. Asta ii mai trebuia. Avea bricheta Zippo prinsa pe curea intr-o husa de piele tocita. Bricheta era neagra , ruginita , avea deja vreo 12 ani de cand a primit-o in dar de la colegii lui de trupa. Scrijelutura data de gravura inca se deslusea.

Bricheta s-a aprins , tigarea … fumul. A intredeschis geamul. Asa ii placea. Zicea ca e numai bine. Nu frig , nu fum. Un geam deschis la 2 milimetrii numai aeriseste. A atins display-ul computerului de bord si a pus Led Zeppelin – Imigrant Song. Asta era defapt el. Un imigrant. Cantecul tot timpul i-a dat sperante. L-a facut sa mearga , mai tare si mai tare cu masina , sa rateze iesiri , sa isi piarda destinatia. L-a facut sa se simta tanar. A semnalizat dreapta si a intrat intr-o bezinarie . A pus masina undeva in fata intrarii.  A oprit motorul si s-a oprit si radioul si ventilatorul . A asteptat putin si s-a rugat la linistea ce-l inconjura. A intrat in benzinarie. Si-a luat o cafea la doza si niste biscuti cu ciocolata. S-a dus la masina , a pornit-o , a bagata cafeaua in cotiera si biscutiti i-a pus pe scaunul din dreapta. Nu avea sa fie ocupat de nimeni. […]

Si-a ridicat manecile de la hanorac si si-a pus playlistul de drum. Era gata sa faca orice , sa meraga oriunde . Era gata de el , nu de ei , ele , ea . Gata de orice.

Isi  aduce aminte incet incet de tot ce a pierdut , veri , dimineti furate si nopti pierdute in dragoste si fum.  I-a trecut fulgerator prin minte imaginea trista a verii de mult trecute , cand mereau prin sibiu , cu geamul de la sofer usor coborat , cu cotul pe cotiera dintre scaune ascultand melodia ei preferata.

Isi aducea aminte trsit si sec , vocea suava si felul in care isi carlionta parul cu degetul aratator. Sprijinita cu cotul de marginea geamului masinii lui isi canta cantecul tineretii . Era ca in zilele in care ploua si fugeau prin ploaie. Era ca in zilele in care ningea si isi impodobeau parul cu fulgi . Imaginea stearsa cu ei , si amintirile seci cu tot ce a fost muzica si desen . A zambit scurt si sec.

Si-a amintit de vremurile in care traia cu un carnetel mic in buzunarul de la spate si cu un pix prins de carnetel . De vremurile in care isi scria  ‘ povestile ‘ pe mana . De vremurile in care compunea in parc . De vremurile in care se urcau in autobuz si cantau. De vremurile cand alergau noaptea ca sa nu ii ajunga rasaritul soarelui. Si-a adus aminte de Vama . Cand alergau pe plaja , cand ea isi punea capul in bratele lui si el o magaia usor pe fata , pe gat , pe corpul tanar si efervescent . Isi aducea aminte cand dormeau pe saltele si adormeau tinadu-se de mana usor in bezna , sa nu ii vada nimeni . Cand ii cauta mana intinsa ca sa o tina strans , sa zambeasca mult .  

Era déjà de mai bine de 2 ore pe drum . Avea de gand sa bea o cafea sau un ceai cald si sa manance ceva dulce. Si-a adus aminte de cafeaua din cotiera si biscuitii . I-a desfacut si a muscat dintr-unul . Avea gustul biscuitilor de petrecere pe care ii impartea cu toti prietenii lui , cand intrau in piscina destul de mica , cand se jucau cu pahare de carton in apa , cand juca tennis cu mingea tocmai scoasa din piscina . Cand faceau plaja unul langa celalalt . Petreceri .

Ii era dor sa mearga sa mai bea o cafea ( la fel de buna ca cea pe care o desfacuse deja ) doar ca sa o mai vada odata . Inocentele saruturi pe obraz , si soapte la lumina lumanarii . Drumurile de mult pierdute spre Delta , spre mare , spre nisip si note . Drumurile in care mergeau in coloana , lasand vantul cald de afara sa intre in masina pe geamuri , pe trapa . Cu muzica data tare , si cu mainile atingandu-se undeva pe cotiera . Primul lor sarut in lanul de grau …

Si-a pierdut cumpatul , vocea . O lacrima a ajuns pe blugi , una pe maneca hanoracului. Nu stia ce facea , dar stia ca nu vrea sa moara in accident de masina . Avea 150 si era liber . Incetineste , trece pe prima banda … Orice I s-ar fi intamplat acuma nimica nu i-o scotea din cap . Parul brunet , si respiratia ei pe umarul lui . Felul in care il imbratisa …

O singura imagine il bantuia . Perna alba … seaca , pe care a gasit-o uda , udata cu gustul lacrimilor ei . Ultimul semn de fericire . S-a dus si a cautat-o peste tot , in toate colturile capului lui . S-a dus pe plaja si a cazut in genunchi fara suflare , cu lacrimile siroindu-i pe obraji , a tras aer in piept greoi si si-a urlat pieirea din el . “ Unde esti ? Unde esti ? Mi-ai jurat ca nu o sa pleci niciodata ! Mi-ai jurat ! De ce ? De ce m-ai lasat doar cu gustul lacrimilor tale ? Crezi ca imi ajung ? Ce ? La ce te astepti ? Sa te injur ? Sa fiu furios ? Te vreau inapoi. Nu sunt ca aia care te cauta sa te numeasca ‘nenorocita’ . Sunt eu ! Pacat ca nu ma vezi ! Pacat ! …“

Doar marea i-a raspuns cu un oftat greoi al valurilor. Atat . Atat . Se terminase si Led Zeppelin si habar nu avea ce urma . Si-a mutat computerul de bord de la Muzica la GPS. Erau cateva autostrazi , semne , benzinarii . Si-ar fi dorit sa fie un semn , o sageata , un giratoriu , un sens catre ea .

Nu isi mai aminteste nimic . Un tiuit l-a surzit , o ceata groaznic l-a orbit . Tremura . A accelerat …

Claxon , sirena , targi , sange , fum , praf , cioburi , tabla indoita , paramedici , parapet , siringa , masca de oxigen , perfuzii , puls , defibrilator , … nu ?

Cronica Cenaclului

•februarie 16, 2011 • Lasă un comentariu

Narcisa Adina Chis

Fosnetul frunzelor

“ Stii care este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poti face?…Sa te opresti in loc, sa stai in mijlocul unui drum plin de oameni, sa iti lasi toate gandurile sa se alature cate unei persoane, sa te desparti de imaginile olfactive sau auditive si sa primesti simturile. Sa simti aroma rezultata din combinatia a sute de parfumuri, sa simti aerul rece cum iti atinge fata, mainile si cum se joaca cu parul tau, sa simti iubirea oamenilor care in ciuda faptului ca nu o arata, ei o tin prizoniera intr-un colt al inimii ce asteapta sa fie descoperit. Haide, incearca, nu este greu, lasa-te cuprinsa de dorinta.

             Acum stai pe pat, cu fata la tavanul caruia de-a lungul anilor i-ai impartasit cele mai periculoase secrete si cele mai arzatoare vise, cele mai frumoase clipe din viata ta si cele mai triste. Iti lasi mainile usor pe rochie…porti o rochie verde, lunga, iar in partea de sus este ca un corset. Pantofii sunt roz, cu o funditia verde si putin toc. Nu demult ai invatat sa mergi pe tocuri, dar acum te poti considera inalta. Pe fata porti o masca ce iti acopera numai ochii. Incerci sa te ascunzi, incerci sa fii cineva, dar nu te-ai hotarat inca cine? Nu e nimic, ridica-te, da-ti masca jos, ia-ti poseta si du-te la bal. Cu siguranta esti asteptata de multe persoane si toti acei oameni te asteapta pe tine, nu personajul pe care incerci sa il interpretezi printr-un costum.

              Te ridici usor, cu pasi mici parca nesigura de picioarele tale. Auzi sunetul produs de toc la interactiunea cu podeaua. Te face sa te simti atat de matura. Pe strada, copiii alearga din casa in casa pentru a primi bomboane. Ritualul de Halloween a inceput. Te urci in masina tatalui tau care s-a oferit sa te duca la petrecere. Vorbiti, glumiti, radeti, te pupa pe frunte si stie ca vei fi in siguranta. Te dai cu grija jos din masina, ii promiti ca vei fi acasa inainte de miezul noptii pentru a nu exista nicio posibilitate sa te transformi intr-un varcolac.

                Auzi fosnetul frunzelor care incearca sa isi gaseasca un loc in aceasta lume mare. Intri in scoala si esti asaltata de prieteni care te pupa, te imbratiseaza si te felicita pentru ca ai ales sa li te alaturi. Esti intrebata de multa lume ce reprezinti si tu raspunzi simplu “pe mine” si astfel vezi cata lume te cunoaste cu adevarat si cata nu. Urmeaza dansul perechilor. Esti invitata la dans de baiatul pe care il placi si accepti incantata, dar voi nu dansati in sala asemenea celorlalti, ci iesiti afara, ploaia devenind martora involuntara la sarutul vostru. Dupa terminarea petrecerii, te conduce acasa, tinandu-te de mana. Cand ajungeti in dreptul casei tale, el te ia in brate si iti sopteste la ureche un “Te iubesc!”, dar inainte de sarutul de “la revedere”, iti pune o intrebare: “Draga mea, am incercat toata noaptea sa imi dau seama ce reprezinti, crezi ca imi poti da un mic indiciu?”. Tu il saruti pe obraz, iar cuvintele dispar in intunericul noptii. Intri in casa zambind si salutandu-ti parintii care vin la tine sa te ia in brate. Ramaneti toti trei imbratisati fara ganduri, doar cu sentimente.”

                Imi amintesc mereu cuvintele mamei din copilaria mea, inainte de balul de Halloween. Acum, sunt in masina mea conducand spre casa parintilor mei. Pe locul din dreapta se afla sotul meu, iar in spate copii care canta melodiile de la radio. Petrecem Halloween-ul in familie alaturi de fosnetul frunzelor ce inca incearca sa isi gaseasca un loc in lumea aceasta mare.